sâmbătă, 13 aprilie 2013
Eseu despre dragoste
Iubirea nu te ajuta cu nimic în viata pentru ca iubirea e însasi viata, nu e un lucru pe care il folosim doar atunci cand suntem in dificultate. Ea face parte din fiinta noastra, sta la baza existentei noastre. Inconstient iubim si suntem iubiti la randul nostru. Inconstient oferim sentimente si primim la rândul nostru sentimente. Involuntar suntem invaluiti de pasiuni împartasite si neîmpartasite, de pasiuni interzise si de pasiuni care isi gasesc forta sa existe in ciuda tuturor. Iubirea nu cauta sa se defineasca, nu se cauta, nu se cere, pur si simplu se simte, se traieste, te bucuri de ea în fiecare moment. E mereu acolo în interiorul tau chiar si in momentele in care tinzi sa crezi ca ea nu mai exista. In realitate este mereu acolo doar ca uneori nu mai stim cum sa o scoatem la iveala. Iubirea nu se sfârseste niciodata pentru ca ea este temeiul existentei, temeiul tuturor lucrurilor.În fiecare lucru pe care îl facem exista putina dragoste, putina tandrete, putina bunatate. Suficienta însa pentru ca acel lucru sa fie facut bine la momentul lui. Pana si ura se naste tot din iubire. A nega ca acest sentiment exista e ca si cum ti-ai nega propria existenta. Iubirea e sentimentul care ne întregeste, care uneste suflete, care le desparte. E acel ceva care te face sa zâmbesti si care uneori îti fura o lacrima, doua, trei. Iubirea se defineste prin "dragoste". Iubirea inseamna cuvinte frumoase sau vorbe pur aruncate la întâmplare. Iubirea nu cere nimic în schimb, se hraneste din iubirea celorlalti si ea la rândul ei hraneste alte iubiri. E un cerc vicios în care nimeni nu pierde, în care toti ies învingatori într-un fel sau altul. Iubirea te creeaza si iubirea te distruge. Te renaste ca mai apoi sa te omoare din nou. Ne pare ca iubirea aspira la absolut când de fapt cere atât de putin. Iubirea se identifica cu fiecare dintre noi si astfel fiecare are propriul sau mod de a o arata. Iubirea se manifesta într-o infinitate de feluri caracteristice unei infinitati de oameni care iubesc dar care de cele mai multe ori nu stiu sa descopere în ei acest sentiment. Iubirea nu te ajuta cu nimic în viata - ea face totul - iubirea.
vineri, 29 martie 2013
Marijuana
Marijuana este o combinatie verde sau gri de flori uscate si de frunza ale canepii (Cannabis sativa). Este cel mai des folosit drog ilegal in SUA. Toate formele de canabis sunt droguri care afecteaza creierul (psihoactive); toate contin THC (delta-9-tetrahidrocanabinol), principala substanta chimica activa in marijuana.Exista aproape 400 de substante chimice in canepa, dar THC este cea care afecteaza cel mai mult creierul uman.
Exista multe denumiri pentru marijuana. Termenii colocviali pentru droguri se schimba foarte repede si variaza de la o parte a tarii la alta. Iata cativa termeni de acum cativa ani: iarba, buruiana, Mary Jane. Acestia sunt inca folositi. Exista de asemenea denumiri pentru diferite „marci” de marijuana, precum „ceai texan”, „Maui wowie” si „cronic”. O carte recenta despre termenii colocviali americani enumera mai mult de 200 de termeni pentru diferite feluri de marijuana.
Efectul marijuanei asupra utilizatorului depind de puterea sau potenta THC-ului pe care aceasta il contine. Puterea THC din anii 1970 incoace a crescut si a ramas aceeasi din anii 1980. Aceasta se masoara prin media cantitatii de THC din mostrele confiscate de agentiile legale imputernicite.
Marijuana cea mai obisnuita contine in medie 3% THC.
Sinsemilla (facuta doar din mugurii si varfurile inflorite ale plantei femele) contine in medie 7,5% THC, nivelul putand creste pana la 24%.
Hasisul (rasina lipicioasa din florile plantei femele) are in medie 3,6% THC, ajungand pana la 28%.
Uleiul de hasis, un lichid semanator gudronului, distilat din hasis, are in medie 16% THC, procentajul putand creste pana la 43%.
THC este substanta chimica continuta de marijuana care te face sa te simti ‚bine’ (experimentarea schimbarii starii de spirit si a vederii sau simtirii diferite a lucrurilor). Anumite parti ale plantei contin niveluri ridicate de THC. Florile sau mugurii au mai mult THC decat frunzele sau tulpina. Cand marijuana este fumata, THC ajunge repede in sange prin plamani, la creier (aceasta este atunci cand te simti „bine” si se poate intampla in cateva minute durand pana la 5 ore).
THC este absorbit mai incet in sange cand marijuana este mancata si trebuie sa treaca prin stomac si intestin, putand sa dureze pana la o ora pentru a avea efecte care tin chiar si 12 ore. THC este absorbit repede in grasimea organismului si este apoi eliberat foarte incet inapoi in sange. Acest proces poate dura pana la o luna pentru o singura doza de THC pentru ca apoi sa paraseasca organismul.
Cum este folosita marijuana?
Majoritatea utilizatorilor ruleaza marijuana intr-o tigara (numita „joint”). Drogul mai poate fi fumat in pipe de apa. Unii amesteca marijuana in mancare sau o folosesc pentru a fierbe un ceai. Tigarile de marijuana includ adesea cocaina solida, o combinatie cunoscuta in limbajul stradal sub numele de „primos”.
Jointurile sunt adesea inmuiate in PCP numindu-se astfel „happy sticks”, „wicky sticks” sau „tical”. Utilizatorii de hasis fumeaza marijuana fie intr-o pipa fie amestecata cu tutun sub forma de tigara. In ultima vreme, tinerii au o noua metoda de a fuma marijuana: deschid trabucurile si inlocuiesc tutunul cu marijuana, facand astfel asa numitul „blunt”. Cand acesta este fumat cu o sticla de lichior de 40 de grade, se numeste „B-40”.
Care sunt efectele pe termen scurt ale marijuanei?
• Insomnie
• Dificultati in mentinerea notiunii timpului, memorie redusa pe termen scurt sau impartiala
• Reducerea capacitatii de realizare a actiunilor care cer concentrare si coordonare,
• Precum sofatul
• Cresterea ritmului inimii
• Pericole cardiace potentiale pentru cei predispusi la boli de inima
• Gura si gat uscate
• Scaderea inhibitiilor sociale
• Paranoia, halucinatii
• Memorie pe termen scurt impartiala sau redusa
• Capacitate de intelegere redusa sau partiala
• Motivatie si cunoastere modificate ingreunand achizitia de noi informatii
• Paranoia
• Dependenta psihologica
• Deficiente de invatare si memorie, perceptie si dificultati de rationare,
• Vorbire, ascultare efectiva, gandire, asimilarea cunostintelor si rezolvarea problemelor
• Formarea conceptelor
• Neliniste intensa si accese de panica
Exista multe denumiri pentru marijuana. Termenii colocviali pentru droguri se schimba foarte repede si variaza de la o parte a tarii la alta. Iata cativa termeni de acum cativa ani: iarba, buruiana, Mary Jane. Acestia sunt inca folositi. Exista de asemenea denumiri pentru diferite „marci” de marijuana, precum „ceai texan”, „Maui wowie” si „cronic”. O carte recenta despre termenii colocviali americani enumera mai mult de 200 de termeni pentru diferite feluri de marijuana.
Efectul marijuanei asupra utilizatorului depind de puterea sau potenta THC-ului pe care aceasta il contine. Puterea THC din anii 1970 incoace a crescut si a ramas aceeasi din anii 1980. Aceasta se masoara prin media cantitatii de THC din mostrele confiscate de agentiile legale imputernicite.
Marijuana cea mai obisnuita contine in medie 3% THC.
Sinsemilla (facuta doar din mugurii si varfurile inflorite ale plantei femele) contine in medie 7,5% THC, nivelul putand creste pana la 24%.
Hasisul (rasina lipicioasa din florile plantei femele) are in medie 3,6% THC, ajungand pana la 28%.
Uleiul de hasis, un lichid semanator gudronului, distilat din hasis, are in medie 16% THC, procentajul putand creste pana la 43%.
THC este substanta chimica continuta de marijuana care te face sa te simti ‚bine’ (experimentarea schimbarii starii de spirit si a vederii sau simtirii diferite a lucrurilor). Anumite parti ale plantei contin niveluri ridicate de THC. Florile sau mugurii au mai mult THC decat frunzele sau tulpina. Cand marijuana este fumata, THC ajunge repede in sange prin plamani, la creier (aceasta este atunci cand te simti „bine” si se poate intampla in cateva minute durand pana la 5 ore).
THC este absorbit mai incet in sange cand marijuana este mancata si trebuie sa treaca prin stomac si intestin, putand sa dureze pana la o ora pentru a avea efecte care tin chiar si 12 ore. THC este absorbit repede in grasimea organismului si este apoi eliberat foarte incet inapoi in sange. Acest proces poate dura pana la o luna pentru o singura doza de THC pentru ca apoi sa paraseasca organismul.
Cum este folosita marijuana?
Majoritatea utilizatorilor ruleaza marijuana intr-o tigara (numita „joint”). Drogul mai poate fi fumat in pipe de apa. Unii amesteca marijuana in mancare sau o folosesc pentru a fierbe un ceai. Tigarile de marijuana includ adesea cocaina solida, o combinatie cunoscuta in limbajul stradal sub numele de „primos”.
Jointurile sunt adesea inmuiate in PCP numindu-se astfel „happy sticks”, „wicky sticks” sau „tical”. Utilizatorii de hasis fumeaza marijuana fie intr-o pipa fie amestecata cu tutun sub forma de tigara. In ultima vreme, tinerii au o noua metoda de a fuma marijuana: deschid trabucurile si inlocuiesc tutunul cu marijuana, facand astfel asa numitul „blunt”. Cand acesta este fumat cu o sticla de lichior de 40 de grade, se numeste „B-40”.
Care sunt efectele pe termen scurt ale marijuanei?
• Insomnie
• Dificultati in mentinerea notiunii timpului, memorie redusa pe termen scurt sau impartiala
• Reducerea capacitatii de realizare a actiunilor care cer concentrare si coordonare,
• Precum sofatul
• Cresterea ritmului inimii
• Pericole cardiace potentiale pentru cei predispusi la boli de inima
• Gura si gat uscate
• Scaderea inhibitiilor sociale
• Paranoia, halucinatii
• Memorie pe termen scurt impartiala sau redusa
• Capacitate de intelegere redusa sau partiala
• Motivatie si cunoastere modificate ingreunand achizitia de noi informatii
• Paranoia
• Dependenta psihologica
• Deficiente de invatare si memorie, perceptie si dificultati de rationare,
• Vorbire, ascultare efectiva, gandire, asimilarea cunostintelor si rezolvarea problemelor
• Formarea conceptelor
• Neliniste intensa si accese de panica
Drogurile- FERITI-VA!
Drogul e o substanţă sau un amestec de substanţe naturale sau sintetice, având acţiune psihotropă (asemeni unui sedativ sau stimulent) asupra sistemului nervos central, intensificând unele procese (apar halucinaţii auditive sau vizuale) şi eliminându-le pe altele (durerea fizică, moralitatea).
De-a lungul timpului, prin intermediul drogurilor, omul a încercat să trateze răul, să fugă de preocupaţii, de tristeţe, să se rupă de cotidian, să aibă o percepţie mistică şi să aibă experienţa sacrului, experienţă creata de el însuşi cu ajutorul drogului. Din cele mai vechi timpuri oamenii au selectat plante, produse minerale care să aibă fie o acţiune plăcută, euforizantă, fie să înlăture durerea, fie să-l sustragă pe individ de la realitate, fie erau utilizate în cadrul unor ceremonii sau ritualuri, fie, în sfârşit, utilizate în scopuri terapeutice. Cert este că toate drogurile au la început un efect pozitiv “benefic” (“necesar” în situaţia dată) pentru individ, plăcut, de stimulare a plăcerii, curiozităţii, voluptăţii, de îndepărtare a durerii, insomniei, fricii, foamei, oboselii, epuizării.
Referitor la noţiunea de “drog” la noi în ţară, termenul a fost preluat din literatura internaţională în special anglo-saxonă în care termenul de “drug” semnifică medicament, dar are şi conotaţia de produs care duce la toxicomanie, sens pe care-l are şi în limba română.
Majoritatea drogurilor sunt de origine vegetală şi sunt cunoscute din antichitate : opium (extras din mac – Papaver somniferum), haşiş, marijuana (din Canabis indica), mescalina, psilocibină etc. Pornind de la extrase din aceste plante, prin semisinteză sau direct prin sinteză s-a ajuns la produşi noi, mult mai activi, care la început au avut un efect benefic în anestezie şi dezvoltarea rapidă a chirurgiei. Unele droguri deosebit de active au fost de la bun început sintetizate în laborator (cum ar fi LSD-ul)
Multe din substanţele considerate droguri sunt medicamente care sunt distribuite cu destulă rezervă, fiind necesare reţete, dar în general sunt destul de accesibile ; dependenţa de acestea se întâlneşte mai ales la intelectuali (farmacofilie).
Consumul regulat de droguri şi intoxicaţia cronică voluntară cu acestea, determină farmacodependenţă (toxicomanie).
Pentru a caracteriza toxicomania, prezentăm mai jos câteva referiri la reacţiile faţă de substanţele toxice :
• reacţiile adverse sunt efecte nocive, nedorite, care apar după administrarea de substanţe în doze normale în scop terapeutic ; tot aici sunt incluse şi reacţiile alergice
• intoleranţa constă în aceea că simptomele apar după prima administrare a medicamentului
• reacţiile toxice sunt acele tulburări care se datoresc efectelor directe ale administrării unui toxic
• reacţiile de rezistenţă se caracterizează prin scăderea efectelor după administrări repetate. Dintre acestea cele mai importante sunt :
- toleranţa – caracterizată prin obţinerea de efecte tot mai mici după administrări repetate de toxic ; oprirea administrării toxicului duce la sindromul de abstinenţă
- dependenţa – urmează toleranţei şi constă într-o stare de intoxicaţie cronică caracterizată de necesitatea constrângătoare de folosire a toxicului. Există patru trăsături ce conturează dependenţa :
dependenţa psihică
toleranţa
dependenţa fizică, necesitatea de a continua folosirea toxicului pentru a evita tulburările grave uneori care urmează întreruperii administrării (sindromul de abstinenţă)
psihotoxicitatea
Majoritatea covârşitoare a toxicelor ce determină dependenţa sunt psihotrope, respectiv au o acţiune asupra sistemului nervos central (în faza iniţială o senzaţie foarte plăcută)
Drogarea este definită ca o stare de intoxicaţie periodică sau cronică, dăunătoare individului şi societăţii, generată de consumarea repetată a unui drog natural sau sintetic şi care se caracterizează prin :
- o dorinţă invincibilă sau o necesitate obligatorie de drogare şi de procurare a drogului prin orice mijloace.
- o tendinţă de a mări dozele
- o dependenţa de ordin psihic şi uneori fizic faţă de efectele drogului cu apariţia sindromului de abstinenţă la suprimarea drogului.
Sindromul de abstinenţă se manifestă după oprirea administrării drogului la câteva ore şi este o expresie a dependenţei fizice, prin simptome şi semne care pot fi chiar periculoase pentru viaţa pacientului. Multe dintre ele sunt inverse faţă de reacţia la drogul respectiv şi este mai grav pentru toxicele cu efect intens şi de scurtă durată cum este heroina. Sindromul de abstinenţă poate duce la moarte.
Încercăm să trecem în revistă pe scurt principalele grupe de droguri :
A. Euforicele – după cum le spune şi numele, produc o stare de euforie, beatitudine ; sunt reprezentate în primul rând de opium, derivaţii lui şi de cocaină.
Opiul şi celelalte substanţe înrudite numite opioide se obţin din capsulele verzi dintr-o variantă de mac. Tot de aici se obţin şi mprfina, codeina, tebaina şi papaverina. În zonele unde consumul de opium este cunoscut de mult timp, el se fumează (de la 10 pipe pe zi până la 80-100 în cazul unui mare fumător). Datorită faptului că sub influienţa opiului percepţiile sunt exacerbate, inclusiv vederea, locurile în care se fumează sunt foarte liniştite, fără zgomote şi întunecoase. Unele forme prelucrate de opium sunt : elixirum paregoricum, Laudanum, chandoo. Efectele opiului in afară de cele meţionate sunt neplăcute : vomă mai ales la mişcare, ameţeală, durere de cap ; acestea sunt însă repede depăşite şi mascate de cele de euforie, activitate cerebrală accelerată, exaltarea imaginaţiei, ideaţiei ; consumatorul are o stare de linişte, cu vise contemplative. Consumul repetat, creşterea dozelor, duc la degradare psihică (lipsă de voinţă, indiferenţă) şi fizică (slăbire în greutate, privire fixă, paliditate, pierderea totală a poftei de mâncare).
De-a lungul timpului, prin intermediul drogurilor, omul a încercat să trateze răul, să fugă de preocupaţii, de tristeţe, să se rupă de cotidian, să aibă o percepţie mistică şi să aibă experienţa sacrului, experienţă creata de el însuşi cu ajutorul drogului. Din cele mai vechi timpuri oamenii au selectat plante, produse minerale care să aibă fie o acţiune plăcută, euforizantă, fie să înlăture durerea, fie să-l sustragă pe individ de la realitate, fie erau utilizate în cadrul unor ceremonii sau ritualuri, fie, în sfârşit, utilizate în scopuri terapeutice. Cert este că toate drogurile au la început un efect pozitiv “benefic” (“necesar” în situaţia dată) pentru individ, plăcut, de stimulare a plăcerii, curiozităţii, voluptăţii, de îndepărtare a durerii, insomniei, fricii, foamei, oboselii, epuizării.
Referitor la noţiunea de “drog” la noi în ţară, termenul a fost preluat din literatura internaţională în special anglo-saxonă în care termenul de “drug” semnifică medicament, dar are şi conotaţia de produs care duce la toxicomanie, sens pe care-l are şi în limba română.
Majoritatea drogurilor sunt de origine vegetală şi sunt cunoscute din antichitate : opium (extras din mac – Papaver somniferum), haşiş, marijuana (din Canabis indica), mescalina, psilocibină etc. Pornind de la extrase din aceste plante, prin semisinteză sau direct prin sinteză s-a ajuns la produşi noi, mult mai activi, care la început au avut un efect benefic în anestezie şi dezvoltarea rapidă a chirurgiei. Unele droguri deosebit de active au fost de la bun început sintetizate în laborator (cum ar fi LSD-ul)
Multe din substanţele considerate droguri sunt medicamente care sunt distribuite cu destulă rezervă, fiind necesare reţete, dar în general sunt destul de accesibile ; dependenţa de acestea se întâlneşte mai ales la intelectuali (farmacofilie).
Consumul regulat de droguri şi intoxicaţia cronică voluntară cu acestea, determină farmacodependenţă (toxicomanie).
Pentru a caracteriza toxicomania, prezentăm mai jos câteva referiri la reacţiile faţă de substanţele toxice :
• reacţiile adverse sunt efecte nocive, nedorite, care apar după administrarea de substanţe în doze normale în scop terapeutic ; tot aici sunt incluse şi reacţiile alergice
• intoleranţa constă în aceea că simptomele apar după prima administrare a medicamentului
• reacţiile toxice sunt acele tulburări care se datoresc efectelor directe ale administrării unui toxic
• reacţiile de rezistenţă se caracterizează prin scăderea efectelor după administrări repetate. Dintre acestea cele mai importante sunt :
- toleranţa – caracterizată prin obţinerea de efecte tot mai mici după administrări repetate de toxic ; oprirea administrării toxicului duce la sindromul de abstinenţă
- dependenţa – urmează toleranţei şi constă într-o stare de intoxicaţie cronică caracterizată de necesitatea constrângătoare de folosire a toxicului. Există patru trăsături ce conturează dependenţa :
dependenţa psihică
toleranţa
dependenţa fizică, necesitatea de a continua folosirea toxicului pentru a evita tulburările grave uneori care urmează întreruperii administrării (sindromul de abstinenţă)
psihotoxicitatea
Majoritatea covârşitoare a toxicelor ce determină dependenţa sunt psihotrope, respectiv au o acţiune asupra sistemului nervos central (în faza iniţială o senzaţie foarte plăcută)
Drogarea este definită ca o stare de intoxicaţie periodică sau cronică, dăunătoare individului şi societăţii, generată de consumarea repetată a unui drog natural sau sintetic şi care se caracterizează prin :
- o dorinţă invincibilă sau o necesitate obligatorie de drogare şi de procurare a drogului prin orice mijloace.
- o tendinţă de a mări dozele
- o dependenţa de ordin psihic şi uneori fizic faţă de efectele drogului cu apariţia sindromului de abstinenţă la suprimarea drogului.
Sindromul de abstinenţă se manifestă după oprirea administrării drogului la câteva ore şi este o expresie a dependenţei fizice, prin simptome şi semne care pot fi chiar periculoase pentru viaţa pacientului. Multe dintre ele sunt inverse faţă de reacţia la drogul respectiv şi este mai grav pentru toxicele cu efect intens şi de scurtă durată cum este heroina. Sindromul de abstinenţă poate duce la moarte.
Încercăm să trecem în revistă pe scurt principalele grupe de droguri :
A. Euforicele – după cum le spune şi numele, produc o stare de euforie, beatitudine ; sunt reprezentate în primul rând de opium, derivaţii lui şi de cocaină.
Opiul şi celelalte substanţe înrudite numite opioide se obţin din capsulele verzi dintr-o variantă de mac. Tot de aici se obţin şi mprfina, codeina, tebaina şi papaverina. În zonele unde consumul de opium este cunoscut de mult timp, el se fumează (de la 10 pipe pe zi până la 80-100 în cazul unui mare fumător). Datorită faptului că sub influienţa opiului percepţiile sunt exacerbate, inclusiv vederea, locurile în care se fumează sunt foarte liniştite, fără zgomote şi întunecoase. Unele forme prelucrate de opium sunt : elixirum paregoricum, Laudanum, chandoo. Efectele opiului in afară de cele meţionate sunt neplăcute : vomă mai ales la mişcare, ameţeală, durere de cap ; acestea sunt însă repede depăşite şi mascate de cele de euforie, activitate cerebrală accelerată, exaltarea imaginaţiei, ideaţiei ; consumatorul are o stare de linişte, cu vise contemplative. Consumul repetat, creşterea dozelor, duc la degradare psihică (lipsă de voinţă, indiferenţă) şi fizică (slăbire în greutate, privire fixă, paliditate, pierderea totală a poftei de mâncare).
Canepa
Cânepa este una dintre cele mai vechi plante cultivate în ţara noastră (peste 2000 de ani), fiind utilizată în principal pentru obţinerea de fibre folosite la confecţionarea de îmbrăcăminte. Tulpinile de cânepă din populaţiile locale şi cânepa sălbatică conţin 10-12% fibre, iar soiurile ameliorate, 26-32%. Conţinutul de fibre în tulpini este influenţat de soi, condiţiile tehnologice şi pedoclimatice. Fibrele au o serie de însuşiri deosebit de valoroase la rezistenţă (la tracţiune, torsiune, frecare, putrezire), extensibilitate (elastică şi plastică), capacitate de filare, lungime mai mare decât fibrele de sisal, iută, manilă sau bumbac, care le fac utilizabile într-o serie de domenii: în industria textilă, în industria manufacturieră, în industria automobilelor.
Seminţele de cânepă conţin: 36% ulei, 28% proteine, 14-27% extractive neazotate, 17,8-26,3% celuloză şi 2,5-6,8% cenuşă. Datorită acestei compoziţii, seminţele de cânepă pot fi utilizate pentru extragerea de ulei folosit direct în alimentaţie şi la fabricarea margarinei. Uleiul nerafinat se utilizează pentru obţinerea lacurilor, vopselelor, linoleumului, săpunului şi a pânzelor ceruite. Sămânţa se utilizează pe scară largă, direct sau în furaje concentrate, în hrana păsărilor (în special în hrana unor păsări exotice: papagali, canari, păuni, etc.).
Turtele rămase de la extragerea uleiului se utilizează singure sau în nutreţuri concentrate pentru hrana păsărilor, viţeilor, cailor, oilor, peştilor, etc. – 600 g turte de cânepă echivalează ca valoare nutritivă cu 1000 g boabe de cereale. În hrana vacilor gestante, turtele de cânepă trebuie folosite cu restricţie, deoarece provoacă avorturi.
Lemnul de cânepă reprezintă cca 55% din greutatea tulpinii şi conţine peste 50% celuloză. Puzderia rezultată de la extragerea fibrelor sau planta întreagă, se utilizează pentru obţinerea de: hârtie, plăci aglomerate – fonoizolatoare, pentru industria mobilei, mătase artificială, puf pentru izolare fonică între plăcile de rigips.
Pleava rezultată în culturile pentru sămânţă este un îngrăşământ deosebit de valoros: 10 t pleavă de cânepă echivalează cu 40 t gunoi de grajd.
Frunzele şi inflorescenţele se utilizează în medicină.
CÂNEPA PENTRU DROG NU SE CULTIVĂ ÎN ROMÂNIA!
Acţiunea narcotică este dată de substanţele produse de perişorii secretoşi aflaţi pe suprafaţa frunzelor din inflorescenţe, pe învelişul florilor şi pe bracteele care învelesc sămânţa. Conţinutul în substanţe cu acţiune narcotică şi halucinogenă diferă foarte mult de la specie la specie. Cel mai ridicat conţinut în astfel de substanţe se găseşte în CÂNEPA INDIANĂ – Cannabis indica, ce cele două forme ale sale: C. indica – subnarcotică şi C. indica – narcotică. Această specie se găseşte cultivată şi necultivată în: India, Iran, Turcia, Siria, Nordul Africii, Orientul Apropiat şi Mijlociu. Se caracterizează prin talie scundă, 1-1,5 m, puternic ramificată, frunze cu foliole înguste şi seminţe mari.
Cânepa pentru fibre şi în special Cannabis sativa L. Culta var. italică, din care fac parte şi soiurile cultivate în România şi, în general, în Europa, au un conţinut scăzut în substanţe narcotice şi halucinogene (în cele mai dese cazuri 0,2-0,3%). Această cânepă este formată şi utilizată special pentru producerea de fibre. Se caracterizează prin plante cu talia înaltă, 2,0-5,0 m, neramificată, frunze cu foliole mari, late şi lungi, inflorescenţe semicompacte şi scurte (în special la plantele femele). Acest tip de cânepă se găseşte în Bulgaria, Italia, Spania, Ungaria, Franţa şi România.
În grupul de substanţe secretate de cânepă, cele mai importante sunt: nacosonul, cannabidiolul, tetrahydrocannabiolul – constituente ale subsanţei din haşiş şi marijuana. Planta de cânepă, în special cea indiană, are capacitatea biosintetică de a produce din acidul canabigerolic – acid cannabidiolic (DCBD), acid cannabidiol (CBD), acid tetrahydrocannabinolic (ATHC), canabinol (CNB) şi acid canabinolic (ACNB).
Acidul ACBD şi ATHC predomină în plante până la înflorire, după care se transformă în CBD, CNB şi THC (tetrahydrocannabinol). Pentru ca această transformare să aibă loc în perioada de înflorire, este nevoie de o temperatură medie zilnică de peste 32oC, ceea ce se poate realiza numai în climatele calde ale globului şi mai puţin în condiţiile Europei şi ale României. Ceea ce trebuie ştiut este faptul că spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, prin uscare o parte din THC se transformă în cannabinol (CNB), compus chimic farmacologic inactiv. Transformarea THC în CNB are loc şi în rendzina secretată de perişorii aflaţi pe inflorescenţa plantei femele, ceea ce reduce foarte mult acţiunea narcotică a acestuia.
În ceea ce priveşte substanţele narcotice în perioada de vegetaţie, în planta de cânepă au loc două procese: transformarea ACBD în THC şi transformarea THC în CNB, farmacologic inactiv. Primul proces este puternic dependent de lumina şi temperatura ridicată. Al doilea proces se desfăşoară în cadrul transformărilor din plantă în perioada de maturizare.
Substanţele de mai sus sunt prezente la toate speciile de cânepă cunoscute la această dată. Conţinutul cel mai ridicat în astfel de substanţe se găseşte în speciile de cânepă indiană (Cannabis indica), cânepa chinezească (Cannabis sinensis), cânepa sălbatică (Cannabis sativa ssp. spontane, înaltă de 0,5-1,5 m şi puternic ramificată). Cânepa cultivată pentru fibre (Cannabis sativa) are un conţinut scăzut în astfel de substanţe.
DE CE SE CONFUNDĂ CÂNEPA PENTRU DROG CU CEA PENTRU OBŢINEREA DE FIBRE?
Problema drogurilor obţinute din cânepă este pusă la ora actuală în discuţie de către specialişti. În marea lor majoritate, aceştia includ cannabinoidele în grupul drogurilor uşoare (în Franţa nu există nici o restricţie în cultivarea cânepii, iar în Olanda consumul de cannabis este legalizat; odată cu legalizarea, acest consum s-a redus). Trebuie ştiut că prin consumul de cannabis nu se creează obişnuinţă, aşa cum se întâmplă cu alcoolul, cu fumatul sau cu morfina şi heroina obţinute din mac.
Important este faptul că pe teritoriul actual al României cânepa a fost cultivată întotdeauna pentru obţinerea de fibre şi nu a fost utilizată nici măcar accidental pentru drog (nu există nici un document care să ateste acest lucru). Se confundă cânepa pentru drog cu cea pentru obţinerea de fibre textile de mare valoare şi aceasta numai pentru simplul fapt că au denumirea de gen CANNABIS, denumire sub care sunt incluse toate relele şi „pericolele sociale” din România.
Este grav că se creează pe tema cânepii situaţii de-a dreptul penibile şi neprofesioniste. Un astfel de caz, redat de mass-media este de-a dreptul penibil prin necunoaştere. S-a descoperit cânepa sălbatică în Dobrogea (de ce numai acum, când cânepa sălbatică există în Dobrogea de sute de ani?!), dar care, chipurile, nu prezintă nici un pericol pentru că „are un conţinut scăzut în THC”, în timp ce un crescător de păsări exotice din Braşov, care cultivă cânepă pentru PRODUCEREA DE SĂMÂNŢĂ dintr-un soi ameliorat, necesară în hrana păsărilor, este în pericol de a fi condamnat la ani grei de puşcărie!!! La acest caz se adaugă alte zeci sau chiar sute de cazuri transformate în evenimente de primă mărime de către mass-media.
Tratarea cu superficialitate a cânepii sălbatice din Dobrogea este un caz grav de neprofesionalism.
Pentru amplificarea evenimentului şi mai ales a meritelor descoperitorilor, la fiecare dintre evenimente se menţionează prezenţa şi valoarea „drogului capturat”, invitând astfel şi pe alţi autori nu la combaterea drogului ci la forţarea obţinerii acestuia în vederea comercializării şi consumului.
Apare în momentul de faţă şi un paradox, de altfel specific în ultimii 12 ani de democraţie în România. Pe de-o parte, UE ne oferă avantaje pentru producerea de plante textile (in şi cânepă), guvernul aprobă şi el un program de dezvoltare a culturilor de plante textile (subvenţii pentru sămânţă şi producţie), iar, pe de altă parte, se face ostracizarea tuturor celor care cultivă cânepă în mod organizat şi sub control.
Seminţele de cânepă conţin: 36% ulei, 28% proteine, 14-27% extractive neazotate, 17,8-26,3% celuloză şi 2,5-6,8% cenuşă. Datorită acestei compoziţii, seminţele de cânepă pot fi utilizate pentru extragerea de ulei folosit direct în alimentaţie şi la fabricarea margarinei. Uleiul nerafinat se utilizează pentru obţinerea lacurilor, vopselelor, linoleumului, săpunului şi a pânzelor ceruite. Sămânţa se utilizează pe scară largă, direct sau în furaje concentrate, în hrana păsărilor (în special în hrana unor păsări exotice: papagali, canari, păuni, etc.).
Turtele rămase de la extragerea uleiului se utilizează singure sau în nutreţuri concentrate pentru hrana păsărilor, viţeilor, cailor, oilor, peştilor, etc. – 600 g turte de cânepă echivalează ca valoare nutritivă cu 1000 g boabe de cereale. În hrana vacilor gestante, turtele de cânepă trebuie folosite cu restricţie, deoarece provoacă avorturi.
Lemnul de cânepă reprezintă cca 55% din greutatea tulpinii şi conţine peste 50% celuloză. Puzderia rezultată de la extragerea fibrelor sau planta întreagă, se utilizează pentru obţinerea de: hârtie, plăci aglomerate – fonoizolatoare, pentru industria mobilei, mătase artificială, puf pentru izolare fonică între plăcile de rigips.
Pleava rezultată în culturile pentru sămânţă este un îngrăşământ deosebit de valoros: 10 t pleavă de cânepă echivalează cu 40 t gunoi de grajd.
Frunzele şi inflorescenţele se utilizează în medicină.
CÂNEPA PENTRU DROG NU SE CULTIVĂ ÎN ROMÂNIA!
Acţiunea narcotică este dată de substanţele produse de perişorii secretoşi aflaţi pe suprafaţa frunzelor din inflorescenţe, pe învelişul florilor şi pe bracteele care învelesc sămânţa. Conţinutul în substanţe cu acţiune narcotică şi halucinogenă diferă foarte mult de la specie la specie. Cel mai ridicat conţinut în astfel de substanţe se găseşte în CÂNEPA INDIANĂ – Cannabis indica, ce cele două forme ale sale: C. indica – subnarcotică şi C. indica – narcotică. Această specie se găseşte cultivată şi necultivată în: India, Iran, Turcia, Siria, Nordul Africii, Orientul Apropiat şi Mijlociu. Se caracterizează prin talie scundă, 1-1,5 m, puternic ramificată, frunze cu foliole înguste şi seminţe mari.
Cânepa pentru fibre şi în special Cannabis sativa L. Culta var. italică, din care fac parte şi soiurile cultivate în România şi, în general, în Europa, au un conţinut scăzut în substanţe narcotice şi halucinogene (în cele mai dese cazuri 0,2-0,3%). Această cânepă este formată şi utilizată special pentru producerea de fibre. Se caracterizează prin plante cu talia înaltă, 2,0-5,0 m, neramificată, frunze cu foliole mari, late şi lungi, inflorescenţe semicompacte şi scurte (în special la plantele femele). Acest tip de cânepă se găseşte în Bulgaria, Italia, Spania, Ungaria, Franţa şi România.
În grupul de substanţe secretate de cânepă, cele mai importante sunt: nacosonul, cannabidiolul, tetrahydrocannabiolul – constituente ale subsanţei din haşiş şi marijuana. Planta de cânepă, în special cea indiană, are capacitatea biosintetică de a produce din acidul canabigerolic – acid cannabidiolic (DCBD), acid cannabidiol (CBD), acid tetrahydrocannabinolic (ATHC), canabinol (CNB) şi acid canabinolic (ACNB).
Acidul ACBD şi ATHC predomină în plante până la înflorire, după care se transformă în CBD, CNB şi THC (tetrahydrocannabinol). Pentru ca această transformare să aibă loc în perioada de înflorire, este nevoie de o temperatură medie zilnică de peste 32oC, ceea ce se poate realiza numai în climatele calde ale globului şi mai puţin în condiţiile Europei şi ale României. Ceea ce trebuie ştiut este faptul că spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, prin uscare o parte din THC se transformă în cannabinol (CNB), compus chimic farmacologic inactiv. Transformarea THC în CNB are loc şi în rendzina secretată de perişorii aflaţi pe inflorescenţa plantei femele, ceea ce reduce foarte mult acţiunea narcotică a acestuia.
În ceea ce priveşte substanţele narcotice în perioada de vegetaţie, în planta de cânepă au loc două procese: transformarea ACBD în THC şi transformarea THC în CNB, farmacologic inactiv. Primul proces este puternic dependent de lumina şi temperatura ridicată. Al doilea proces se desfăşoară în cadrul transformărilor din plantă în perioada de maturizare.
Substanţele de mai sus sunt prezente la toate speciile de cânepă cunoscute la această dată. Conţinutul cel mai ridicat în astfel de substanţe se găseşte în speciile de cânepă indiană (Cannabis indica), cânepa chinezească (Cannabis sinensis), cânepa sălbatică (Cannabis sativa ssp. spontane, înaltă de 0,5-1,5 m şi puternic ramificată). Cânepa cultivată pentru fibre (Cannabis sativa) are un conţinut scăzut în astfel de substanţe.
DE CE SE CONFUNDĂ CÂNEPA PENTRU DROG CU CEA PENTRU OBŢINEREA DE FIBRE?
Problema drogurilor obţinute din cânepă este pusă la ora actuală în discuţie de către specialişti. În marea lor majoritate, aceştia includ cannabinoidele în grupul drogurilor uşoare (în Franţa nu există nici o restricţie în cultivarea cânepii, iar în Olanda consumul de cannabis este legalizat; odată cu legalizarea, acest consum s-a redus). Trebuie ştiut că prin consumul de cannabis nu se creează obişnuinţă, aşa cum se întâmplă cu alcoolul, cu fumatul sau cu morfina şi heroina obţinute din mac.
Important este faptul că pe teritoriul actual al României cânepa a fost cultivată întotdeauna pentru obţinerea de fibre şi nu a fost utilizată nici măcar accidental pentru drog (nu există nici un document care să ateste acest lucru). Se confundă cânepa pentru drog cu cea pentru obţinerea de fibre textile de mare valoare şi aceasta numai pentru simplul fapt că au denumirea de gen CANNABIS, denumire sub care sunt incluse toate relele şi „pericolele sociale” din România.
Este grav că se creează pe tema cânepii situaţii de-a dreptul penibile şi neprofesioniste. Un astfel de caz, redat de mass-media este de-a dreptul penibil prin necunoaştere. S-a descoperit cânepa sălbatică în Dobrogea (de ce numai acum, când cânepa sălbatică există în Dobrogea de sute de ani?!), dar care, chipurile, nu prezintă nici un pericol pentru că „are un conţinut scăzut în THC”, în timp ce un crescător de păsări exotice din Braşov, care cultivă cânepă pentru PRODUCEREA DE SĂMÂNŢĂ dintr-un soi ameliorat, necesară în hrana păsărilor, este în pericol de a fi condamnat la ani grei de puşcărie!!! La acest caz se adaugă alte zeci sau chiar sute de cazuri transformate în evenimente de primă mărime de către mass-media.
Tratarea cu superficialitate a cânepii sălbatice din Dobrogea este un caz grav de neprofesionalism.
Pentru amplificarea evenimentului şi mai ales a meritelor descoperitorilor, la fiecare dintre evenimente se menţionează prezenţa şi valoarea „drogului capturat”, invitând astfel şi pe alţi autori nu la combaterea drogului ci la forţarea obţinerii acestuia în vederea comercializării şi consumului.
Apare în momentul de faţă şi un paradox, de altfel specific în ultimii 12 ani de democraţie în România. Pe de-o parte, UE ne oferă avantaje pentru producerea de plante textile (in şi cânepă), guvernul aprobă şi el un program de dezvoltare a culturilor de plante textile (subvenţii pentru sămânţă şi producţie), iar, pe de altă parte, se face ostracizarea tuturor celor care cultivă cânepă în mod organizat şi sub control.
Carbunele
Cărbunele de pământ este o rocă foarte neobişnuită, din două motive. În primul rând, este formată din materii organice – ţesuturi odinioară vii – şi, în al doilea rând, spre deosebire de alte roci, arde şi degajă căldură.
Cărbunele a reprezentat primul combustibil utilizat în timpul revoluţiei industriale şi a jucat un rol foarte însemnat în dezvoltarea marilor ţări industrializate. Cărbunele conţine carbon, care-i conferă acea culoare neagră, caracteristică, şi gaze inflamabile cum ar fi hidrogen,, azot şi oxigen.
Originea cărbunelui
Cea mai mare parte a cărbunelui s-a format în urmă cu aproximativ 360-286 de milioane de ani într-o perioadă numită de geologi era carboniferă, tocmai datorită cantităţilor imense de cărbune care s-au format atunci. Acesta a luat naştere din pădurile tropicale preistorice, ce creşteau pe pământurile mlăştinoase. Pădurile se compuneau din arbori foarte diferiţi de cei care trăiesc în zilele noastre. Cea mai mare parte a lor erau arbori-ferigă giganţi. Existau de asemenea, şi arbori de coada-calului giganţi, dar şi multe alte plante mai mici. După moarte, ferigile uriaşe şi celelalte plante cădeau în apele mlăştinoase. Aceste ape erau foarte sărace în oxigenul care favorizează acţiunea bacteriei ce produce putrefacţia, astfel încât arborii ferigă au putrezit foarte încet şi s-au transformat în turbă, primul stadiu de formare al cărbunelui. În timpul formării turbei apare o degajare de gaz de mlaştină, numit gaz metan.
Pentru a se transforma în cărbune, turba trebuie să fie presată. Un strat de turbă cu o grosime între 10 şi 15 m va forma un strat de cărbune de doar 1m grosime. Primul stadiu al comprimării a avut loc în mlaştinile primitive, o dată cu depunerea unor straturi succesive de vegetaţie intrată în putrefacţie, comprimând straturile inferioare sub greutatea lor. În perioada carboniferă scoarţa Pământului a suferit o serie de transformări. În timpul uneia dintre aceste perioade, turba a fost acoperită cu nisip şi mâl. Stratul de pământ şi turbă au fost apoi îngropate sub mări pentru ca mai apoi să revină din nou la suprafaţă. În timp se formau noi mlaştini şi noi straturi de turbă. Acest proces, numit sedimentare ciclică, s-a produs de mai multe ori. În regiunile carbonifere există un număr de zăcăminte, situate unul deasupra celuilalt, cuprinse între straturile de rocă sedimentară. Unele straturi de cărbune au o grosime de doar câţiva milimetri, altele ating grosimi de câţiva metri.
Clasificarea cărbunilor
Există trei categorii principale de cărbune. Tipurile acestora depind de gradul în care cărbunele s-a modificat în timp.
Lignitul, numit şi cărbune brun după culoarea lui, este cel mai puţin modificat şi are cel mai mic conţinut de carbon, de aproximativ 30%. În timpul arderii acesta degajă mult fum şi relativ puţină căldură.
Huila este cea mai răspândită şi degajă cea mai mare cantitate de căldură. Acest cărbune are, de obicei, straturi alternante, întunecoase şi lucioase. Benzile lucioase erau la origine material lemnos, iar straturile întunecoase s-au format din rămăşiţele plantelor mai mici. Huila conţine şi un alt compus, mai puţin dur, asemănător cu mangalul: acesta face cărbunele să murdărească în timpul manipulării.
Antracitul este cărbunele superior. Se compune din 98% carbon şi este foarte greu se extras, dar este curat la manipulare. Arde cu o flacără foarte fierbinte şi degajă puţin fum, însă este foarte greu de aprins.
Utilizările cărbunelui
Cărbunele este utilizat cel mai des ca şi combustibil. Până nu demult o cantitate mare de cărbune era arsă pentru a încălzi locuinţele. În zilele noastre, cărbunele este ars pentru a genera electricitate sau în procese industriale. Înainte de exploatarea pe scară largă a gazelor naturale, unele ţări îşi produceau întreaga cantitate de gaze din cărbune.
Cărbunele a reprezentat primul combustibil utilizat în timpul revoluţiei industriale şi a jucat un rol foarte însemnat în dezvoltarea marilor ţări industrializate. Cărbunele conţine carbon, care-i conferă acea culoare neagră, caracteristică, şi gaze inflamabile cum ar fi hidrogen,, azot şi oxigen.
Originea cărbunelui
Cea mai mare parte a cărbunelui s-a format în urmă cu aproximativ 360-286 de milioane de ani într-o perioadă numită de geologi era carboniferă, tocmai datorită cantităţilor imense de cărbune care s-au format atunci. Acesta a luat naştere din pădurile tropicale preistorice, ce creşteau pe pământurile mlăştinoase. Pădurile se compuneau din arbori foarte diferiţi de cei care trăiesc în zilele noastre. Cea mai mare parte a lor erau arbori-ferigă giganţi. Existau de asemenea, şi arbori de coada-calului giganţi, dar şi multe alte plante mai mici. După moarte, ferigile uriaşe şi celelalte plante cădeau în apele mlăştinoase. Aceste ape erau foarte sărace în oxigenul care favorizează acţiunea bacteriei ce produce putrefacţia, astfel încât arborii ferigă au putrezit foarte încet şi s-au transformat în turbă, primul stadiu de formare al cărbunelui. În timpul formării turbei apare o degajare de gaz de mlaştină, numit gaz metan.
Pentru a se transforma în cărbune, turba trebuie să fie presată. Un strat de turbă cu o grosime între 10 şi 15 m va forma un strat de cărbune de doar 1m grosime. Primul stadiu al comprimării a avut loc în mlaştinile primitive, o dată cu depunerea unor straturi succesive de vegetaţie intrată în putrefacţie, comprimând straturile inferioare sub greutatea lor. În perioada carboniferă scoarţa Pământului a suferit o serie de transformări. În timpul uneia dintre aceste perioade, turba a fost acoperită cu nisip şi mâl. Stratul de pământ şi turbă au fost apoi îngropate sub mări pentru ca mai apoi să revină din nou la suprafaţă. În timp se formau noi mlaştini şi noi straturi de turbă. Acest proces, numit sedimentare ciclică, s-a produs de mai multe ori. În regiunile carbonifere există un număr de zăcăminte, situate unul deasupra celuilalt, cuprinse între straturile de rocă sedimentară. Unele straturi de cărbune au o grosime de doar câţiva milimetri, altele ating grosimi de câţiva metri.
Clasificarea cărbunilor
Există trei categorii principale de cărbune. Tipurile acestora depind de gradul în care cărbunele s-a modificat în timp.
Lignitul, numit şi cărbune brun după culoarea lui, este cel mai puţin modificat şi are cel mai mic conţinut de carbon, de aproximativ 30%. În timpul arderii acesta degajă mult fum şi relativ puţină căldură.
Huila este cea mai răspândită şi degajă cea mai mare cantitate de căldură. Acest cărbune are, de obicei, straturi alternante, întunecoase şi lucioase. Benzile lucioase erau la origine material lemnos, iar straturile întunecoase s-au format din rămăşiţele plantelor mai mici. Huila conţine şi un alt compus, mai puţin dur, asemănător cu mangalul: acesta face cărbunele să murdărească în timpul manipulării.
Antracitul este cărbunele superior. Se compune din 98% carbon şi este foarte greu se extras, dar este curat la manipulare. Arde cu o flacără foarte fierbinte şi degajă puţin fum, însă este foarte greu de aprins.
Utilizările cărbunelui
Cărbunele este utilizat cel mai des ca şi combustibil. Până nu demult o cantitate mare de cărbune era arsă pentru a încălzi locuinţele. În zilele noastre, cărbunele este ars pentru a genera electricitate sau în procese industriale. Înainte de exploatarea pe scară largă a gazelor naturale, unele ţări îşi produceau întreaga cantitate de gaze din cărbune.
Calculatorul
UNITATEA CENTRALĂ
Este compartimentul principal care coordonează întreaga activitate a unui calculator personal, de aici se solicită informaţia pe care utilizatorul le va introduce de la tastatură sau de aici se afişează rezultatul pe monitor.
Tot în unitatea centrală sunt realizate prelucrările de date prin execuţia unui program.
Componentele interne ce asigură funcţiile umui calculator sunt:
• Microprocesorul
• Memoria internă
• Magistrala de date
• Magistrala de comenzi
MICROPROCESORUL
Reprezintă creierul întregului calculator, este coordonatorul tuturor operaţiunilor ce sunt efectuate de către acesta. Fizic este un circuit integrat, o componentă electrică care arată astfel:
MEMORIA INTERNĂ
Stochează informaţiile în timpul unei sesiuni de lucru, programe, rezultate intermediare, rezultate finale.
MEMORIA RAM
Este cea care stochează datele de lucru în momentul procesării lor . Datele finale, adică rezultatele procesării sunt stocate pe medii permanente, pentru a fi accesibile ulterior.
UNITATEA DE DISCHETĂ(Floppy)
Este realizată pentru a citi şi scrie informaţii de pe sau pe dischete.Dischetele pot fi protejate la scriere ,iar acest lucru este realizat prin intermediul unei ferestre culisante.Deplasînd fereastra astfel încât decuparea să fie vizibilă protejează discheta la scriere, obturând decuparea , pot fi scrise date pe dischetă. Pe o dischetă protejată nu se pot scrie date.
HARD-DISCUL
Reprezintă memoria permanentă de stocare a datelor şi programelor.Pe hard-disc sunt stocate toate fişierele de dateale utilizatorului.. El nu se vede deoarece se află în interiorul echipamentului ,de calcul şi este o componentă deosebit de sensibilă.
UNITATEA CD-ROM
Ele pot conţine următoarele tipuri de informaţii: date, muzică, secvenţe video.Informaţiile de pe CD-ROM, au un caracter permanent ele nu poit fi şterse.
PLACA VIDEO
Aceasta împreună cu monitorul face parte din ansamblul video al echipamentului de calcul.
TASTATURA
Este un echipament periferic de intrare destinat introducerii datelor. Pe tastatură există următoarele grupe de taste:
• Taste alfanumerice
• Tastele numerice din partea dreaptă
• Taste de control
MONITORUL
Utilizat pentru vizualizarea informaţiilor . Pentru a conecta un monitor la calculator este necesar un cablu special.
Un monitor se caracterizează prin:
• Dimensiunea diagonalei
• Posibilitatea de afişare a imaginii color sau monocolor.
• Rezoluţia care se referă la volumul de informaţii care pot fi vizualizate pe ecran.
Este compartimentul principal care coordonează întreaga activitate a unui calculator personal, de aici se solicită informaţia pe care utilizatorul le va introduce de la tastatură sau de aici se afişează rezultatul pe monitor.
Tot în unitatea centrală sunt realizate prelucrările de date prin execuţia unui program.
Componentele interne ce asigură funcţiile umui calculator sunt:
• Microprocesorul
• Memoria internă
• Magistrala de date
• Magistrala de comenzi
MICROPROCESORUL
Reprezintă creierul întregului calculator, este coordonatorul tuturor operaţiunilor ce sunt efectuate de către acesta. Fizic este un circuit integrat, o componentă electrică care arată astfel:
MEMORIA INTERNĂ
Stochează informaţiile în timpul unei sesiuni de lucru, programe, rezultate intermediare, rezultate finale.
MEMORIA RAM
Este cea care stochează datele de lucru în momentul procesării lor . Datele finale, adică rezultatele procesării sunt stocate pe medii permanente, pentru a fi accesibile ulterior.
UNITATEA DE DISCHETĂ(Floppy)
Este realizată pentru a citi şi scrie informaţii de pe sau pe dischete.Dischetele pot fi protejate la scriere ,iar acest lucru este realizat prin intermediul unei ferestre culisante.Deplasînd fereastra astfel încât decuparea să fie vizibilă protejează discheta la scriere, obturând decuparea , pot fi scrise date pe dischetă. Pe o dischetă protejată nu se pot scrie date.
HARD-DISCUL
Reprezintă memoria permanentă de stocare a datelor şi programelor.Pe hard-disc sunt stocate toate fişierele de dateale utilizatorului.. El nu se vede deoarece se află în interiorul echipamentului ,de calcul şi este o componentă deosebit de sensibilă.
UNITATEA CD-ROM
Ele pot conţine următoarele tipuri de informaţii: date, muzică, secvenţe video.Informaţiile de pe CD-ROM, au un caracter permanent ele nu poit fi şterse.
PLACA VIDEO
Aceasta împreună cu monitorul face parte din ansamblul video al echipamentului de calcul.
TASTATURA
Este un echipament periferic de intrare destinat introducerii datelor. Pe tastatură există următoarele grupe de taste:
• Taste alfanumerice
• Tastele numerice din partea dreaptă
• Taste de control
MONITORUL
Utilizat pentru vizualizarea informaţiilor . Pentru a conecta un monitor la calculator este necesar un cablu special.
Un monitor se caracterizează prin:
• Dimensiunea diagonalei
• Posibilitatea de afişare a imaginii color sau monocolor.
• Rezoluţia care se referă la volumul de informaţii care pot fi vizualizate pe ecran.
Petrol
Petrolul brut (numit si titei) este un produs de natura organica , care se gaseste in pamant , formand zacaminte . El este un lichid vascos , a carui culoare variaza de la galben-verde pana la negru , avand reflexe colorate diferit . Mirosul petrolului este caracteristic. Densitatea lui este cuprinsa intre 0,750 si 0,970 . Petrolul nu este solubil in apa .
Formarea petrolului . Dintre diferitele teorii asupra formarii petrolului , teoria originii organice este cea mai acceptata . Conform acestei teorii , petrolul s-a format din malul rezultat din resturi de plante si animale inferioare din apele marilor (plancton) , care , prin depunere la mare adancime in fundul apelor , in decurs de milioane de ani , a suferit procese de descompunere si transformare . Aceste procese s-au produs in absenta de aer si sub influenta caldurii terestre , a presiunii ridicate si , probabil , a unor bacterii anaerobe . Rol important se pare ca revine si malului mineral drept catalizator al unor procese chimice de transformare a grasimilor .
Malul negru unsuros de pe fundul apelor statatoare , format din materii organice in putrefactie si din mal mineral , se numeste sapropel .El constituie primul stadiu de transformare a substantelor organice , care are loc in timpul sedimentarii si sta la baza formarii bitumului in etapa urmatoare mai lunga cand se produc transformari biochimice si geochimice .
Formarea zacamintelor de petrol are loc ulterior , in urma unor procese de migratie si acumulare prin care au luat nastere concentratii mari de petrol in sectoare relativ mici din scoarta pamantului .
Petrolul se gaseste in zacaminte primare sau in zacaminte secundare , in care el a patruns prin migrare din zacaminte primare sub actiunea presiunii gazelor . (Rocile de inmagazinare , cum sunt calcarul , gresia , dolomitul , marnele si nisipul au totdeauna pori si fisuri) .
Dupa patrunderea in roca rezervor , petrolul poate sa se separe de apa si de gazele care il insotesc , formand trei straturi distincte , el asezandu-se in acelasi rezervor , sub gaze si deasupra apei.In zacamant , petrolul se gaseste sub presiune din cauza hidrocarburilor gazoase dizolvate .
Tara noastra este bogata in petrol.Principalele noastre zacaminte de petrol se gasesc in Oltenia (la Tg.Jiu) , Muntenia (campul petrolifer Dambovita-Prahova si cel din Pitesti) , Moldova(zona petrolifera Bacau) . In prezent se continua cercetarile in vederea descoperirii altor zacaminte de petrol , prin a caror exploatare rationala industria noastra petroliera sa ia o dezvoltare crescanda .
Exploatarea petrolului . Petrolul se extrage din zacaminte prin sonde . Saparea sondelor se face prin metode mai vechi de izbire , sau prin metode mai noi de foraj rotativ . Ca metode de extractie se cunosc : eruptia naturala , eruptia fortata si extractia mecanica (pompare) .
Eruptia naturala se produce cand presiunea titeiului in zacamant este suficient de mare ca sa-l ridice prin sonda , pana la suprafata . Cand presiunea in zacamant nu este suficient de mare , atunci ridicarea petrolului la suprafata este ajutata prin introducere de aer sau gaze comprimate pana in zacamant . Cu toate acestea , la un moment dat , zacamantul de petrol trebuie sa fie exploatat prin pompare . Multe zacaminte , chiar de la inceput , nu au presiune suficienta pentru o eruptie naturala sau ajutata si deci trebuie exploatate prin pompare .
Compozitia petrolului . Petrolul este un amestec de hidrocarburi (hidrocarburi gazoase si solide dizolvate in hidrocarburi lichide) , care mai contine si alti diferiti compusi , in proportii mici , ca de exmplu : compusi cu oxigen , compusi cu sulf , compusi cu azot si diferite substante minerale .
Nefiind o substanta unitara , petrolul brut nu are punct de fierbere constant .
Variatia , in limite destul de largi a proprietatilor petrolului : culoarea , densitatea , vascozitatea , este o urmare a varietatii compozitiei chimice a componentelor , cum si a proportiilor in care se gasesc
Formarea petrolului . Dintre diferitele teorii asupra formarii petrolului , teoria originii organice este cea mai acceptata . Conform acestei teorii , petrolul s-a format din malul rezultat din resturi de plante si animale inferioare din apele marilor (plancton) , care , prin depunere la mare adancime in fundul apelor , in decurs de milioane de ani , a suferit procese de descompunere si transformare . Aceste procese s-au produs in absenta de aer si sub influenta caldurii terestre , a presiunii ridicate si , probabil , a unor bacterii anaerobe . Rol important se pare ca revine si malului mineral drept catalizator al unor procese chimice de transformare a grasimilor .
Malul negru unsuros de pe fundul apelor statatoare , format din materii organice in putrefactie si din mal mineral , se numeste sapropel .El constituie primul stadiu de transformare a substantelor organice , care are loc in timpul sedimentarii si sta la baza formarii bitumului in etapa urmatoare mai lunga cand se produc transformari biochimice si geochimice .
Formarea zacamintelor de petrol are loc ulterior , in urma unor procese de migratie si acumulare prin care au luat nastere concentratii mari de petrol in sectoare relativ mici din scoarta pamantului .
Petrolul se gaseste in zacaminte primare sau in zacaminte secundare , in care el a patruns prin migrare din zacaminte primare sub actiunea presiunii gazelor . (Rocile de inmagazinare , cum sunt calcarul , gresia , dolomitul , marnele si nisipul au totdeauna pori si fisuri) .
Dupa patrunderea in roca rezervor , petrolul poate sa se separe de apa si de gazele care il insotesc , formand trei straturi distincte , el asezandu-se in acelasi rezervor , sub gaze si deasupra apei.In zacamant , petrolul se gaseste sub presiune din cauza hidrocarburilor gazoase dizolvate .
Tara noastra este bogata in petrol.Principalele noastre zacaminte de petrol se gasesc in Oltenia (la Tg.Jiu) , Muntenia (campul petrolifer Dambovita-Prahova si cel din Pitesti) , Moldova(zona petrolifera Bacau) . In prezent se continua cercetarile in vederea descoperirii altor zacaminte de petrol , prin a caror exploatare rationala industria noastra petroliera sa ia o dezvoltare crescanda .
Exploatarea petrolului . Petrolul se extrage din zacaminte prin sonde . Saparea sondelor se face prin metode mai vechi de izbire , sau prin metode mai noi de foraj rotativ . Ca metode de extractie se cunosc : eruptia naturala , eruptia fortata si extractia mecanica (pompare) .
Eruptia naturala se produce cand presiunea titeiului in zacamant este suficient de mare ca sa-l ridice prin sonda , pana la suprafata . Cand presiunea in zacamant nu este suficient de mare , atunci ridicarea petrolului la suprafata este ajutata prin introducere de aer sau gaze comprimate pana in zacamant . Cu toate acestea , la un moment dat , zacamantul de petrol trebuie sa fie exploatat prin pompare . Multe zacaminte , chiar de la inceput , nu au presiune suficienta pentru o eruptie naturala sau ajutata si deci trebuie exploatate prin pompare .
Compozitia petrolului . Petrolul este un amestec de hidrocarburi (hidrocarburi gazoase si solide dizolvate in hidrocarburi lichide) , care mai contine si alti diferiti compusi , in proportii mici , ca de exmplu : compusi cu oxigen , compusi cu sulf , compusi cu azot si diferite substante minerale .
Nefiind o substanta unitara , petrolul brut nu are punct de fierbere constant .
Variatia , in limite destul de largi a proprietatilor petrolului : culoarea , densitatea , vascozitatea , este o urmare a varietatii compozitiei chimice a componentelor , cum si a proportiilor in care se gasesc
Abonați-vă la:
Postări (Atom)