Poezia Inger şi demon a apărut în revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873, odată cu Floare albastră.
Cu o jumătate de an mai înainte, la 7 septembrie 1872, cele două opere fuseseră citite de Eminescu la o şedinţă a Junimii.
Înger şi demon ţine de această „angelologie" de care am vorbit mai sus şi care grupează, ca într-un ciclu, un întreg ansamblu de poeme apărute aproape în aceeeaşi perioadă.
Primo formă a poemului o găsim în caietul Marfa, la numărul 16, manuscrisul 2259, 27-28. Titlul era atunci : Îngerul tău or umbra ta ?
Intr-o biserică întunecoasă, poetul contemplă de la distanţă o copilă îngenunchiată, care se cufundă în rugăciuni. El însuşi nu-i decât un demon, siufletuâ său este un suflet apostat. Tânăra fată, dimpotrivă, se aseamănă unui înger. Ce-i lipseşte pentru a fi cu adevărat un înger ? Aripi. Dar iată că tocmai îi apar două umbre deasupra umerilor. Sunt aripile îngerului său păzitor, probabil, dar pot fi şi ale sale proprii : singuri pereţii bisericii le văd, însă le ţin departe de privirea umană a demonului, care nu le poate distinge
decât umbra.
Aşa se prezintă la prima vedere poemul înger şi demon. Să notăm că textul e scris la persoana întâi şi că se înrudeşte îndeaproape cu poeme ca : De ce să mori tu ?, De-aş muri ori de-ai muri sau - şi mai direct - cu Locul aripelor1. Dacă tânăira iubită, Marta din caietul de manuscrise, este chiar acest înger cu aripi diafane, ou ochi plini de lacrimi, poetul care o iubeşte vrea să fie un demon cu părul negru. Prefăcut la rându-i într-o umbră „fatală", el o contemplă de departe, cu bărbia sprijinită de braţul unei cruci. Poza este romantică, iar contrastul între satanismul unuia şi puritatea celuilalt — dintre cele mai violente.
N-ar trebui să se creadă, totuşi, câ personajul omului-demon se explică în întregime prin această voinţă de contrast, nici că „demonismul" asumat de autor nu are altă semnificaţie decât aceea a unei o-poziţii simetrice, aşteptate şi banale. în această perioadă a vieţii sale, poetul este chinuit de sentimentul că a rupt-o cu puterea cerească şi că aparţine, într-un fel, infernului. în poemul Amicului F. I. 2, strofa 25-28, percepeam deja un ecou al acestei remuşcărf voalate. Acelaşi sentiment apare şi în pasajul final al nuvelei Sărmanul Diom's. Fără ca o asemenea desfăşurare să fi fost sugerată, autorul descrie cele două personaje ale sale, unite întru iubire şi retrase într-un adânc de sat, sub înfăţişarea unui cuplu fantastic : tânăra femeie s-a îmbrăcat în straie bărbăteşti. Dionis o contemplă în oglindă: „Era un contrast plăcut.
Opere reunite în caietul Marta.faţa lui trasă şi fină, din care nu se putuse încă şterge amărăciunea unei tinereţi apăsate... chipul unui tânăr demon lingă chipul unui înger ce n-a cunoscut niciodată îndoiala". Tânărul eroiu filozof nu ne apăruse în chip de demon de-a lungul nuvelei. De-abia în acest ultim pasaj aflăm de tinereţea sa apăsată şi de îndoiala sa. Chiar în măsura în care asemenea notaţii par gratuite, ele merită să reţină atenţia. Dacă e adevărat că Eminescu se inspiră aici din propria sa variantă versificată datând din 1869, atunci avem dovada referitoare la stăruinţa în mintea poetului a acestei teme a omului-demon : Eminescu nu se poate lipsi de ea şi, parcă fără să vrea, o inserează într-un pasaj în proză, unde nu era câtuşi de puţin aşteptată. Noţiunea de îndoială vinovată este aprofundată în varianta pe care o studiem : aici sufletul tânărului este un suflet apostat3. El aparţine acelei lumi ateiste, peste care Madona îşi plimbă surâsu! :
,,..,A Madonei ce suride peste lumea ateistă"
Cu o jumătate de an mai înainte, la 7 septembrie 1872, cele două opere fuseseră citite de Eminescu la o şedinţă a Junimii.
Înger şi demon ţine de această „angelologie" de care am vorbit mai sus şi care grupează, ca într-un ciclu, un întreg ansamblu de poeme apărute aproape în aceeeaşi perioadă.
Primo formă a poemului o găsim în caietul Marfa, la numărul 16, manuscrisul 2259, 27-28. Titlul era atunci : Îngerul tău or umbra ta ?
Intr-o biserică întunecoasă, poetul contemplă de la distanţă o copilă îngenunchiată, care se cufundă în rugăciuni. El însuşi nu-i decât un demon, siufletuâ său este un suflet apostat. Tânăra fată, dimpotrivă, se aseamănă unui înger. Ce-i lipseşte pentru a fi cu adevărat un înger ? Aripi. Dar iată că tocmai îi apar două umbre deasupra umerilor. Sunt aripile îngerului său păzitor, probabil, dar pot fi şi ale sale proprii : singuri pereţii bisericii le văd, însă le ţin departe de privirea umană a demonului, care nu le poate distinge
decât umbra.
Aşa se prezintă la prima vedere poemul înger şi demon. Să notăm că textul e scris la persoana întâi şi că se înrudeşte îndeaproape cu poeme ca : De ce să mori tu ?, De-aş muri ori de-ai muri sau - şi mai direct - cu Locul aripelor1. Dacă tânăira iubită, Marta din caietul de manuscrise, este chiar acest înger cu aripi diafane, ou ochi plini de lacrimi, poetul care o iubeşte vrea să fie un demon cu părul negru. Prefăcut la rându-i într-o umbră „fatală", el o contemplă de departe, cu bărbia sprijinită de braţul unei cruci. Poza este romantică, iar contrastul între satanismul unuia şi puritatea celuilalt — dintre cele mai violente.
N-ar trebui să se creadă, totuşi, câ personajul omului-demon se explică în întregime prin această voinţă de contrast, nici că „demonismul" asumat de autor nu are altă semnificaţie decât aceea a unei o-poziţii simetrice, aşteptate şi banale. în această perioadă a vieţii sale, poetul este chinuit de sentimentul că a rupt-o cu puterea cerească şi că aparţine, într-un fel, infernului. în poemul Amicului F. I. 2, strofa 25-28, percepeam deja un ecou al acestei remuşcărf voalate. Acelaşi sentiment apare şi în pasajul final al nuvelei Sărmanul Diom's. Fără ca o asemenea desfăşurare să fi fost sugerată, autorul descrie cele două personaje ale sale, unite întru iubire şi retrase într-un adânc de sat, sub înfăţişarea unui cuplu fantastic : tânăra femeie s-a îmbrăcat în straie bărbăteşti. Dionis o contemplă în oglindă: „Era un contrast plăcut.
Opere reunite în caietul Marta.faţa lui trasă şi fină, din care nu se putuse încă şterge amărăciunea unei tinereţi apăsate... chipul unui tânăr demon lingă chipul unui înger ce n-a cunoscut niciodată îndoiala". Tânărul eroiu filozof nu ne apăruse în chip de demon de-a lungul nuvelei. De-abia în acest ultim pasaj aflăm de tinereţea sa apăsată şi de îndoiala sa. Chiar în măsura în care asemenea notaţii par gratuite, ele merită să reţină atenţia. Dacă e adevărat că Eminescu se inspiră aici din propria sa variantă versificată datând din 1869, atunci avem dovada referitoare la stăruinţa în mintea poetului a acestei teme a omului-demon : Eminescu nu se poate lipsi de ea şi, parcă fără să vrea, o inserează într-un pasaj în proză, unde nu era câtuşi de puţin aşteptată. Noţiunea de îndoială vinovată este aprofundată în varianta pe care o studiem : aici sufletul tânărului este un suflet apostat3. El aparţine acelei lumi ateiste, peste care Madona îşi plimbă surâsu! :
,,..,A Madonei ce suride peste lumea ateistă"
Desigur, nu trebuie să se tragă din formulele menţionate concluzii pripite, nici să se vadă în poetul Eminescu din această epocă un adolescent chinuit de problema credinţei şi torturat de remuşcările convertirii la ateism. Trebuie totuşi să se ţină seama de aceste notaţii răzleţe, oare, strânse la un loc, vădesc o anumită exaltare înduioşată la ideea inocenţei în rugăciune şi o nelinişte - orgolioasă, poate, dar răscolitoare - la ideea damnaţiei. Chiar dacă se face aici loc în întregime infliuenţei temelor poetice grupate în jurul marelui mit al căderii unui înger5, trebuie să recunoaştem că aceste teme, în măsura în care sunt obsedante, nu sunt mai puţin revelatoare.
In nuvela Cezara, câlugârul Ieronim - în care nu e greu de recunoscut Eminescu însuşi — pozează pentru un tablou care reprezintă „Câderea îngerilor" şi serveşte drept model pictorului pentru personajul unui diavol.
Foarte curând, opoziţia înger-demon se îmbogăţeşte cu noi aspecte. Pragul decisiv este trecut o dată cu varianta 2259, 280 v6. Copila blondă a fost odinioară o regină, omul-demon este un tribun care răscoală poporul. Totul îi desparte, dar s-au întâlnit şi se iubesc.
Deja, în acest scurt fragment de trei strofe - redactat niu la prima, ci la a treia persoană — apare celălalt contrast, acela care opune mai departe pe fiica regelui agitatorului revoluţionar, contrast ce se va contopi cu opoziţia iniţială, înger-demon : din a-ceastă fuziune se va naşte poemul sub forma sa definitivă.
Se pare însă că Eminescu nu s-a gândit dintru început sâ-şi termine opera în maniera dramatică pe care o cunoaştem : prin moartea agitatorului, împăcat cu cerul prin dragoste. Fragmentele 2291, 38—38 v şi 2290, 28 vădesc preocuparea de a insista asupra alegerii făcute de tânăma fată între pretendentul său regal şi modestul tribun. Eminescu reia cu grijă strofa :
„A venit un rege palid"...
ca şi cum episodul acestei alegeri miraculoase ar fi esenţial în poem. Iar versurile :
„Şi veni el — pe-a lui frunte pală multă e durere E frumos, sărac, de ginduri plin — ş-atit de părăsit Şi-a mea inimă i-am dat-o — ce innalt, ce fericit Deveni de-atunci sărmanul"
dovedesc că poetul s-a gândit un moment să nu-i lase pe cei doi tineri să păstreze secretă dragostea ior, până Ia episodul final. Cuvintele :
„— ce innalt, ce fericit Deveni de-atunci sărmanul"
schiţează o desfăşurare ale cărei direcţii ni le imaginăm fără dificultate : metamorfoza produsă de un înger într-un suflet demoniac, şi, de asemenea, fericirea adusă de acest înger, înfrumuseţarea întregii vieţi. Eminescu a renunţat să trateze această temă a metamorfozei pe care femeia iubită o poate produce la un bărbat, dacă îl iubeşte, - aşa cum a renunţat şi la strofele viguroase prin care eroul său, adresându-se poporului, îl cheamă la revoltă şi la negarea tuturor valorilor acceptate. El n-a păstrat-o decât pe prima din aceste strofe, rezervându-!e pe celelalte patru pentru poemul împărat şi Proletar.
Aşadar, manuscrisele poemului înger şi demon ne apar mai semnificative prin părţile pe care Eminescu le sacrifică, decât prin cele pe care le păstrează : de altfel, versiunea definitivă nu mai numără decât douăzeci şi şapte de strofe, dintre care ultimele opt nu erau enunţate în primele variante. Tocmai aceste opt stofe, care dau un sens nou celor precedente, vin să închidă dezbaterea şi să rezolve provizoriu antinomia înger-demon, fiică de rege şi revoltat social.
Agitatorul este muribund pe patul de suferinţă : nimeni nu-l consolează. Mai mult chiar, speranţa l-o părăsit :
„A muri fără speranţă ! Cine ştie amărăciunea Ce-i ascunsă-n aste vorbe ?" '
El îşi analizează viaţa, consacrată binelui, dar vede că în afară de amărăciune şi disperare nici o recompensă nu i-a răsplătit eforturile. Şi iată că un înger se apropie de patul său. Este „Ea". Norii se risipesc.
„Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere ;"
Aşadar, cerul n-a vrut să-l condamne pe demon ; dimpotrivă, ii trimite un înger pacificator :
„El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i... e amorul".
Poemul se încheie cu o impresie de seninătate. Dar această reconciliere finală a tribunului cu cerul, înfăptuită de miracolul iubirii, nu trebuie să inducă în eroare. Un astfel de deznodământ al dramei nu este optimist decât la prima vedere. Se pare într-adevăr că, în mintea poetului, această armonie ultimă este doar un vis şi că, în trista lume a realului, lucrurile se petrec în chip mai puţin fericit. Scepticismul final din împărat şi Proletar, ca şi versurile fragmentului 2290, 16, cu oare se termină munca de confruntare a lui Per-pessicius, autorizează această ipoteză. Eminescu aşterne aci câteva însemnări dezamăgite, dintre care cel puţin ultima ne este preţioasă :
„Sclavii ? Sunt - Resbelul! Este. - Caste ? Sunt. Râul râmâne... A vedea vrei viitorul — te întoarce spre trecut Căci pămintul e-un cadavru ţi istoria necrolog".
Aceste versuri sunt pline de reminiscenţe mitice şi ne cufundă într-o lume de idei filozofice, mai mult sau mai puţin confuze, familiare spiritului lui Eminescu în perioada respectivă. Deja apare aici concepţia hindusă a unei permanenţe a fiinţei în afara formelor, a aparenţelor, pasagere şi înşelătoare. Din această concepţie îşi trage Eminescu scepticismul şi sentimentul că totul este zadarnic de vreme ce nimic, în fond, nu se schimbă : mântuiirea se află "m suprimarea fiinţei înseşi ca suport al aparenţelor succesive. Acestei doctrine, pe care o împrumută din India, Eminescu îi suprapune un mit iranian, acela al luptei dintre Ormuzd şi Ahriman. Pământu! nu este decât imensul cadavru al titanului învins, — dar invers decât în dogma mazdeeană, cel ce reprezintă, la Emânescu, principiul binelui împotriva lui Ormuzd, zeul OirgoJiului, este titanul revoltat, Lucru foarte curios acest vers :
„Căci pămintul e-un cadavru şi istoria necrolog"
care ar fi greu de explicat, dacă nu l-am interpreta în lumina mazdeismului, se dublează cu o variantă :
„Şi pămintul e o raclă şi istoria necrolog" 13
formulă ce reapare, aproape în aceiaşi termeni, în manuscrisul neterminat Demonism.
„O raclă mare-i lumea."
O astfel de apropiere este frapantă şi dovedeşte că înger şi Demon a fost redactat în perioade în care Eminescu căuta sâ-şi întemeieze întreaga demonologie pe un mit filozofic. Rezultă clar că acest tânăr revoltat, acest tânăr demon, se înrudeşte prin revoltă cu mareile său model : Ahriman. în această lume, cadavru al zeului, — sau al îngerului rebel, — un nou titan se ridică împotriva ord mei stabilite. Dar este învins în luptă, aşa cum a fost odinioară predecesorul său. Dragostea îi consolează eşecul, el moare liniştit, împăcat ou cerul, dar poetul oare cântă această dramă rămâne sceptic : orice revoltă e zadarnică în ochii săi, la fel de zadarnică ca orice stăpânire tiranică. împărat şi Proletar va arăta foarte bine acest lucru.
Fără îndoială că ne-am îndepărtat de o strictă exegeză a poeziei înger şi demon ; dar asemenea excursuri sunt indispensabile dacă vrem să înţelegem poemele lui Eminescu : ele nu sunt pe de-a-ntregul inteligibile decât dacă sunt reintegrate în climatul spiritual în care au luat naştere. Legătura care le uneşte apare atunci evidentă şi întreaga operă a poetului, piese publicate şi proiecte în manuscris, ia aspectul unui ansamblu mai coerent decât ar fi părut la început, mai bogat şi hrănit de o reflecţie mai profundă.
In nuvela Cezara, câlugârul Ieronim - în care nu e greu de recunoscut Eminescu însuşi — pozează pentru un tablou care reprezintă „Câderea îngerilor" şi serveşte drept model pictorului pentru personajul unui diavol.
Foarte curând, opoziţia înger-demon se îmbogăţeşte cu noi aspecte. Pragul decisiv este trecut o dată cu varianta 2259, 280 v6. Copila blondă a fost odinioară o regină, omul-demon este un tribun care răscoală poporul. Totul îi desparte, dar s-au întâlnit şi se iubesc.
Deja, în acest scurt fragment de trei strofe - redactat niu la prima, ci la a treia persoană — apare celălalt contrast, acela care opune mai departe pe fiica regelui agitatorului revoluţionar, contrast ce se va contopi cu opoziţia iniţială, înger-demon : din a-ceastă fuziune se va naşte poemul sub forma sa definitivă.
Se pare însă că Eminescu nu s-a gândit dintru început sâ-şi termine opera în maniera dramatică pe care o cunoaştem : prin moartea agitatorului, împăcat cu cerul prin dragoste. Fragmentele 2291, 38—38 v şi 2290, 28 vădesc preocuparea de a insista asupra alegerii făcute de tânăma fată între pretendentul său regal şi modestul tribun. Eminescu reia cu grijă strofa :
„A venit un rege palid"...
ca şi cum episodul acestei alegeri miraculoase ar fi esenţial în poem. Iar versurile :
„Şi veni el — pe-a lui frunte pală multă e durere E frumos, sărac, de ginduri plin — ş-atit de părăsit Şi-a mea inimă i-am dat-o — ce innalt, ce fericit Deveni de-atunci sărmanul"
dovedesc că poetul s-a gândit un moment să nu-i lase pe cei doi tineri să păstreze secretă dragostea ior, până Ia episodul final. Cuvintele :
„— ce innalt, ce fericit Deveni de-atunci sărmanul"
schiţează o desfăşurare ale cărei direcţii ni le imaginăm fără dificultate : metamorfoza produsă de un înger într-un suflet demoniac, şi, de asemenea, fericirea adusă de acest înger, înfrumuseţarea întregii vieţi. Eminescu a renunţat să trateze această temă a metamorfozei pe care femeia iubită o poate produce la un bărbat, dacă îl iubeşte, - aşa cum a renunţat şi la strofele viguroase prin care eroul său, adresându-se poporului, îl cheamă la revoltă şi la negarea tuturor valorilor acceptate. El n-a păstrat-o decât pe prima din aceste strofe, rezervându-!e pe celelalte patru pentru poemul împărat şi Proletar.
Aşadar, manuscrisele poemului înger şi demon ne apar mai semnificative prin părţile pe care Eminescu le sacrifică, decât prin cele pe care le păstrează : de altfel, versiunea definitivă nu mai numără decât douăzeci şi şapte de strofe, dintre care ultimele opt nu erau enunţate în primele variante. Tocmai aceste opt stofe, care dau un sens nou celor precedente, vin să închidă dezbaterea şi să rezolve provizoriu antinomia înger-demon, fiică de rege şi revoltat social.
Agitatorul este muribund pe patul de suferinţă : nimeni nu-l consolează. Mai mult chiar, speranţa l-o părăsit :
„A muri fără speranţă ! Cine ştie amărăciunea Ce-i ascunsă-n aste vorbe ?" '
El îşi analizează viaţa, consacrată binelui, dar vede că în afară de amărăciune şi disperare nici o recompensă nu i-a răsplătit eforturile. Şi iată că un înger se apropie de patul său. Este „Ea". Norii se risipesc.
„Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere ;"
Aşadar, cerul n-a vrut să-l condamne pe demon ; dimpotrivă, ii trimite un înger pacificator :
„El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i... e amorul".
Poemul se încheie cu o impresie de seninătate. Dar această reconciliere finală a tribunului cu cerul, înfăptuită de miracolul iubirii, nu trebuie să inducă în eroare. Un astfel de deznodământ al dramei nu este optimist decât la prima vedere. Se pare într-adevăr că, în mintea poetului, această armonie ultimă este doar un vis şi că, în trista lume a realului, lucrurile se petrec în chip mai puţin fericit. Scepticismul final din împărat şi Proletar, ca şi versurile fragmentului 2290, 16, cu oare se termină munca de confruntare a lui Per-pessicius, autorizează această ipoteză. Eminescu aşterne aci câteva însemnări dezamăgite, dintre care cel puţin ultima ne este preţioasă :
„Sclavii ? Sunt - Resbelul! Este. - Caste ? Sunt. Râul râmâne... A vedea vrei viitorul — te întoarce spre trecut Căci pămintul e-un cadavru ţi istoria necrolog".
Aceste versuri sunt pline de reminiscenţe mitice şi ne cufundă într-o lume de idei filozofice, mai mult sau mai puţin confuze, familiare spiritului lui Eminescu în perioada respectivă. Deja apare aici concepţia hindusă a unei permanenţe a fiinţei în afara formelor, a aparenţelor, pasagere şi înşelătoare. Din această concepţie îşi trage Eminescu scepticismul şi sentimentul că totul este zadarnic de vreme ce nimic, în fond, nu se schimbă : mântuiirea se află "m suprimarea fiinţei înseşi ca suport al aparenţelor succesive. Acestei doctrine, pe care o împrumută din India, Eminescu îi suprapune un mit iranian, acela al luptei dintre Ormuzd şi Ahriman. Pământu! nu este decât imensul cadavru al titanului învins, — dar invers decât în dogma mazdeeană, cel ce reprezintă, la Emânescu, principiul binelui împotriva lui Ormuzd, zeul OirgoJiului, este titanul revoltat, Lucru foarte curios acest vers :
„Căci pămintul e-un cadavru şi istoria necrolog"
care ar fi greu de explicat, dacă nu l-am interpreta în lumina mazdeismului, se dublează cu o variantă :
„Şi pămintul e o raclă şi istoria necrolog" 13
formulă ce reapare, aproape în aceiaşi termeni, în manuscrisul neterminat Demonism.
„O raclă mare-i lumea."
O astfel de apropiere este frapantă şi dovedeşte că înger şi Demon a fost redactat în perioade în care Eminescu căuta sâ-şi întemeieze întreaga demonologie pe un mit filozofic. Rezultă clar că acest tânăr revoltat, acest tânăr demon, se înrudeşte prin revoltă cu mareile său model : Ahriman. în această lume, cadavru al zeului, — sau al îngerului rebel, — un nou titan se ridică împotriva ord mei stabilite. Dar este învins în luptă, aşa cum a fost odinioară predecesorul său. Dragostea îi consolează eşecul, el moare liniştit, împăcat ou cerul, dar poetul oare cântă această dramă rămâne sceptic : orice revoltă e zadarnică în ochii săi, la fel de zadarnică ca orice stăpânire tiranică. împărat şi Proletar va arăta foarte bine acest lucru.
Fără îndoială că ne-am îndepărtat de o strictă exegeză a poeziei înger şi demon ; dar asemenea excursuri sunt indispensabile dacă vrem să înţelegem poemele lui Eminescu : ele nu sunt pe de-a-ntregul inteligibile decât dacă sunt reintegrate în climatul spiritual în care au luat naştere. Legătura care le uneşte apare atunci evidentă şi întreaga operă a poetului, piese publicate şi proiecte în manuscris, ia aspectul unui ansamblu mai coerent decât ar fi părut la început, mai bogat şi hrănit de o reflecţie mai profundă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu