Rugăciune
de Octavian Goga
|
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpâne, În faţa strălucirii tale. În drum mi se desfac prăpăstii, Şi-n negură se-mbracă zarea, Eu în genunchi spre tine caut: Părinte,-orânduie-mi cărarea!
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă, Cum vor să-mi tulbure izvorul Din care sufletul s-adapă. Din valul lumii lor mă smulge Şi cu povaţa ta-nţeleaptă, În veci spre cei rămaşi în urmă, Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii, Sădeşte-n braţul meu de-a pururi Tăria urii şi-a iubirii. Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina Şi zvonul firii-ndrăgostite, Dă-i raza soarelui de vară Pleoapei mele ostenite. |
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge, Şi de durerea altor inimi Învaţă-mă pe mine-a plânge. Nu rostul meu, de-a pururi pradă Ursitei maştere şi rele, Ci jalea unei lumi, părinte, Să plângă-n lacrimile mele.
Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Şi gem robiile de veacuri. De mult gem umiliţii-n umbră, Cu umeri gârbovi de povară... Durerea lor înfricoşată În inimă tu mi-o coboară.
În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsă Pe strunele înfiorate; Şi cum sub bolta lui aprinsă, În smalţ de fulgere albastre, Încheagă-şi glasul de aramă: Cântarea pătimirii noastre. |
- 1905 – Poezii
- 1909 – Ne cheamă pământul
- 1913 – Din umbra zidurilor
- 1916 – Cântece fără ţară
Opera lui Octavian Goga este o monografie lirică a satului, în care tratează teme specifice sămănătorismului şi poporanismului:asuprirea poporului, natura solidară cu durerea omenească, rolul poetului şi al poeziei. Poezia lui are un caracter mesianic deoarece poetul are datoria să vorbească despre greutăţile nemului său, să dea dovadă de compasiune şi să ajute astfel la izbăvirea acestuia.
Volumul Poezii din 1905 se deschide cu poezia Rugăciune care reprezintă o evocare a satului transilvănean. Satul lui Goga este un spaţiu care a suportat robia şi care tânjeşte acum după libertate socială şi demnitate naţională.
Poezia Rugăciune este de fapt o artă poetică în care autorul sintetizează punctul lui de vedere în legătură cu ce ar trebui să fie poezia şi care ar trebui să fie mesajul acesteia. Potrivit crezului estetic al autorului, scriitorul trebuie să redea suferinţele poporului, iar poezia să devină un instrument de luptă socială. În această concepţie se vede influenţa romantismului asupra autorului, care preia o parte din ideile lui Mihail Kogălniceanu exprimate în Dacia literară.
Volumul Poezii din 1905 se deschide cu poezia Rugăciune care reprezintă o evocare a satului transilvănean. Satul lui Goga este un spaţiu care a suportat robia şi care tânjeşte acum după libertate socială şi demnitate naţională.
Poezia Rugăciune este de fapt o artă poetică în care autorul sintetizează punctul lui de vedere în legătură cu ce ar trebui să fie poezia şi care ar trebui să fie mesajul acesteia. Potrivit crezului estetic al autorului, scriitorul trebuie să redea suferinţele poporului, iar poezia să devină un instrument de luptă socială. În această concepţie se vede influenţa romantismului asupra autorului, care preia o parte din ideile lui Mihail Kogălniceanu exprimate în Dacia literară.
Titlul poeziei, cuvântul rugăciune, implică sensul de implorare, de rugă adresată divinităţii. Poezia nu are însă un caracter religios, ci se referă la concepţia romantică potrivit căreia actul de creaţie este condiţionat de primirea harului divin. Această semnificaţie este accentuată încă din prima strofă a poeziei. Poetul poartă un dialog cu divinitatea în care, într-un gest de umilinţă, îi cere să îi dea puterea să "cânte” durerea neamului său:"Rătăcitor, cu ochii tulburi, / Cu trupul istovit de cale, / Eu cad neputincios, stăpâne, / În faţa strălucirii tale.”
Dialogul permanent între poet şi divinitate este subliniat la nivelul textului de adresările directe la persoana a II-a: "Părinte, - orânduie-mi cărarea!”, "Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.”, "În inimă tu mi-o coboară.” Prezenţa eului liric este marcată de folosirea pronumelor şi adjectivelor pronominale de persoana I şi a verbelor la aceeaşi persoană: "eu cad”, "mi se desfac”, "eu caut”, "eu simt”, dar prin vocea eului liric se exprimă de fapt vocea colectivităţii. Cauza zbuciumului sufletesc pentru care cere îndurare poetul este faptul că suferinţa neamului îi mustră conştiinţa. În numele acestor "umiliţi ai sorţii” ar vrea poetul să înţeleagă taina lumii, farmecul vieţii, ce înseamnă dragostea şi ura, cântecul şi lumina. Datorită mesajului, Goga preia formula lirismului obiectiv, în sensul că în poezia de revoltă socială vocea lirică va refuza trăirile individuale, vorbind în numele colectivităţii.
Poezia este alcătuită din şase strofe, dispuse în trei secvenţe poetice: prima strofă ilustrează căutările poetului care n-a găsit calea creaţiei sale şi invocă ajutorul divinităţii, strofele II – V arată izvoarele şi obictivul creaţiei sale, iar ultima strofă evidenţiază caracterul militant al poeziei.
Tonalitatea poeziei reflectă diferite stări poetice, de la rugăciune şi implorare ("Eu în genunchi spre tine caut: / Părinte, - orânduie-mi cărarea!”) la jale şi revoltă ("În pieptul zbuciumat de doruri”, "Dă-mi viforul în care urlă / Şi gem robiile de veacuri”), mergând până la asumarea rolului de poet al neamului:"Cântarea pătimirii noastre.”.
Prima secvenţă poetică prezintă frământările poetului care îşi caută sursa de inspiraţie, îşi caută cuvintele potrivite. El îi cere divinităţii, printr-o adresare directă, puterea de a-şi găsi drumul spre adevărata poezie. Această idee este subliniată la nivelul lexico-semantic de cuvintele care aparţin câmpului semantic al drumului: "cale”, "drum”, "prăpăstii”, "zarea”, "cărarea”. Poetul este descris, cu ajutorul epitetelor, ca un fiu rătăcitor, amintind de mitul biblic: "Rătăcitor, cu ochii tulburi, / Cu trupul istovit de cale”, "neputincios”.
În a doua secvenţă poetică este prezentată concepţia despre poezie şi despre condiţia poetului. Creaţia trebuie să aibă ca scop principal cântarea vieţii celor mulţi. Imaginea poetului este subliniată cu ajutorul unor simboluri prezente în cele patru strofe: "pieptul”, "sufletul”, "mintea”, "braţul”, "cântecul”, "pleoapa”, "rostul”: "Pieptul zbuciumat de doruri” (metaforă), "Cum vor să-mi tulbure izvorul / Din care sufletul se-adapă” (personificare), "Sădeşte-n braţul meu de-a pururi / Tăria urii şi-a iubirii.” (personificare),"pleoapei mele ostenite” (personificare, epitet).
Temele creaţiei poetice sunt redate, în strofa a III-a, prin metafore: poezia naturii este subliniată prin versurile "Dezleagă minţii mele taina / Şi legea farmecelor firii.”, iar poezia socială: "Sădeşte-n braţul meu de-a pururi / Tăria urii şi-a iubirii.” Sursele acestei poezii sunt redate prin două simboluri, lumina şi cântecul, care simbolizează cunoaşterea raţională şi cunoaşterea orfică, prin intermediul muzicii: "Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina”.
În strofele a IV-a şi a V-a, tonalitatea de bocet şi de revoltă susţine opţiunea poetului pentru a exprima suferinţa poporului: "Nu rostul meu, de-a pururi pradă / Ursitei maştere şi rele, / Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele.” Strofele subliniază asumarea totală a rolului poetului.
În ultima secvenţă (ultima strofă) apare un motiv esenţial al creaţiei lui Goga şi anume poezia care are "glas”, care are puterea de a transmite urmaşilor istoria adevărată a neamului. Astfel poezia se transformă în "Cântarea pătimirii noastre”, căpătând un caracter profetic. Poetul nu mai are o individualitate proprie, el se confundă cu întreg poporul. El este o conştiinţă socială şi naţională, un interpret al năzuinţelor unei întregi colectivităţi.
Elementele de prozodie conferă muzicalitate textului. Rima versurilor este împerecheată, iar ritmul iambic susţine atât lamentaţia, cât şi căinţa sau revolta poetului.
Dialogul permanent între poet şi divinitate este subliniat la nivelul textului de adresările directe la persoana a II-a: "Părinte, - orânduie-mi cărarea!”, "Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.”, "În inimă tu mi-o coboară.” Prezenţa eului liric este marcată de folosirea pronumelor şi adjectivelor pronominale de persoana I şi a verbelor la aceeaşi persoană: "eu cad”, "mi se desfac”, "eu caut”, "eu simt”, dar prin vocea eului liric se exprimă de fapt vocea colectivităţii. Cauza zbuciumului sufletesc pentru care cere îndurare poetul este faptul că suferinţa neamului îi mustră conştiinţa. În numele acestor "umiliţi ai sorţii” ar vrea poetul să înţeleagă taina lumii, farmecul vieţii, ce înseamnă dragostea şi ura, cântecul şi lumina. Datorită mesajului, Goga preia formula lirismului obiectiv, în sensul că în poezia de revoltă socială vocea lirică va refuza trăirile individuale, vorbind în numele colectivităţii.
Poezia este alcătuită din şase strofe, dispuse în trei secvenţe poetice: prima strofă ilustrează căutările poetului care n-a găsit calea creaţiei sale şi invocă ajutorul divinităţii, strofele II – V arată izvoarele şi obictivul creaţiei sale, iar ultima strofă evidenţiază caracterul militant al poeziei.
Tonalitatea poeziei reflectă diferite stări poetice, de la rugăciune şi implorare ("Eu în genunchi spre tine caut: / Părinte, - orânduie-mi cărarea!”) la jale şi revoltă ("În pieptul zbuciumat de doruri”, "Dă-mi viforul în care urlă / Şi gem robiile de veacuri”), mergând până la asumarea rolului de poet al neamului:"Cântarea pătimirii noastre.”.
Prima secvenţă poetică prezintă frământările poetului care îşi caută sursa de inspiraţie, îşi caută cuvintele potrivite. El îi cere divinităţii, printr-o adresare directă, puterea de a-şi găsi drumul spre adevărata poezie. Această idee este subliniată la nivelul lexico-semantic de cuvintele care aparţin câmpului semantic al drumului: "cale”, "drum”, "prăpăstii”, "zarea”, "cărarea”. Poetul este descris, cu ajutorul epitetelor, ca un fiu rătăcitor, amintind de mitul biblic: "Rătăcitor, cu ochii tulburi, / Cu trupul istovit de cale”, "neputincios”.
În a doua secvenţă poetică este prezentată concepţia despre poezie şi despre condiţia poetului. Creaţia trebuie să aibă ca scop principal cântarea vieţii celor mulţi. Imaginea poetului este subliniată cu ajutorul unor simboluri prezente în cele patru strofe: "pieptul”, "sufletul”, "mintea”, "braţul”, "cântecul”, "pleoapa”, "rostul”: "Pieptul zbuciumat de doruri” (metaforă), "Cum vor să-mi tulbure izvorul / Din care sufletul se-adapă” (personificare), "Sădeşte-n braţul meu de-a pururi / Tăria urii şi-a iubirii.” (personificare),"pleoapei mele ostenite” (personificare, epitet).
Temele creaţiei poetice sunt redate, în strofa a III-a, prin metafore: poezia naturii este subliniată prin versurile "Dezleagă minţii mele taina / Şi legea farmecelor firii.”, iar poezia socială: "Sădeşte-n braţul meu de-a pururi / Tăria urii şi-a iubirii.” Sursele acestei poezii sunt redate prin două simboluri, lumina şi cântecul, care simbolizează cunoaşterea raţională şi cunoaşterea orfică, prin intermediul muzicii: "Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina”.
În strofele a IV-a şi a V-a, tonalitatea de bocet şi de revoltă susţine opţiunea poetului pentru a exprima suferinţa poporului: "Nu rostul meu, de-a pururi pradă / Ursitei maştere şi rele, / Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele.” Strofele subliniază asumarea totală a rolului poetului.
În ultima secvenţă (ultima strofă) apare un motiv esenţial al creaţiei lui Goga şi anume poezia care are "glas”, care are puterea de a transmite urmaşilor istoria adevărată a neamului. Astfel poezia se transformă în "Cântarea pătimirii noastre”, căpătând un caracter profetic. Poetul nu mai are o individualitate proprie, el se confundă cu întreg poporul. El este o conştiinţă socială şi naţională, un interpret al năzuinţelor unei întregi colectivităţi.
Elementele de prozodie conferă muzicalitate textului. Rima versurilor este împerecheată, iar ritmul iambic susţine atât lamentaţia, cât şi căinţa sau revolta poetului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu