Plumb-George Bacovia

Plumb

 de George Bacovia

 

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Şi flori de plumb şi funerar vestmânt –

Stam singur în cavou... şi era vânt...

Şi scârţiau coroanele de plumb.

 

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig –

Stam singur lângă mort... şi era frig...

Şi-i atârnau aripile de plumb.

1. Apariţie
                  Poezia simbolistă Plumb deschide volumul cu acelaşi nume, apărut în 1916. Textul conţine următoarele elemente specifice liricii simboliste: folosirea simbolurilor (plumbul), tehnica repetiţiilor (se repetă de 6 ori cuvântul plumb), cromatica, stările eului liric şi sugestia.
   
    
2. Tema poeziei
                  Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii şi artificială, condiţie care se leagă de două coordonate esenţiale, iubirea şi moartea.
   
    
3. Titlul poeziei
                  Titlul poeziei este simbolul plumb, care sugerează apăsarea, angoasa, greutatea sufocantă, închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire.
   
    
4. Compozitia poeziei
                  Poezia este structurată în două catrene construite în jurul cuvântului-simbol plumb care este reluat în şase din cele opt versuri ale poeziei. Cele două strofe corespund celor două planuri ale realităţii: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir şi de cavou şi realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii („amorul meu de plumb”).
   
    
                  Strofa I descrie un cadru spaţial închis, apăsător, sufocant, în care eul liric se simte claustrat:„Stam singur în cavou...”. Cavoul este un simbol pentru universul interior care provoacă o stare de angoasă datorită sugerării greutăţii plumbului. Acest cadru este descris cu ajutorul epitetelor metaforice: „sicriele de plumb”, „funerar vestmânt” (şi inversiune), „flori de plumb”, „coroanele de plumb” şi este un spaţiu claustrofobic, un spaţiu limitat prin excelenţă. Repetarea epitetului „de plumb” subliniază existenţa mohorâtă, lipsită de transcendenţă sau de posibilitatea înălţării, deoarece la Bacovia moartea înseamnă totdeauna anihilare totală atât a trupului, cât şi a sufletului, iar plumbul este un simbol al apăsării şi al strivirii fiinţei. Moartea este sugerată încă de la început, deoarece poezia începe nu întâmplător cu verbul „dormeau”, asociat cu adverbul de mod „adânc”, somnul fiind considerat o stare incertă între existenţă şi moarte, o rupere de lumea reală. Chiar şi elementele care ar trebui să inspire bucurie şi viaţă, florile, aici sunt împietrite, sunt contaminate de materia generală, plumbul: „flori de plumb”. Vântul este singurul element care sugerează mişcarea, dar şi acesta produce efecte reci, ale morţii: „şi era vânt... / Şi scârţiau coroanele de plumb.” Verbele la imperfect desemnează trecutul nedeterminat şi sugerează permanenţa unei stări de angoasă şi a unei permanente aspiraţii spre un final dorit, aşteptat şi simţit ca o eliberatoare încheierea a unui ciclu existenţial: „dormeau”, „stam”, „era”, „scârţiau”.
   
    
                  Strofa a II-a mută accentul pe interioritate, dar aceasta nu este o posibilitate de salvare deoarece se află sub semnul tragicului. Optimismul este anulat total, iubirea, afectivitatea sunt surprinse în momentul dispariţiei: „Dormea întors amorul meu de plumb.” (cuvântul „întors” se referă la întoarcerea mortului cu faţa spre apus). Încercarea de salvare este iluzorie, strigătul eului liric fiind unul zadarnic: „şi-am început să-l strig”. Eul solitar aude, vede, înregistrează tot ce îl înconjoară ca pe un eveniment important, dar comunicarea propriu-zisă este exclusă. Dorinţa de evadare şi de înălţare produsă de sentimentul de iubire este şi ea contaminată de atmosfera generală, „aripile de plumb” sugerând de fapt o cădere surdă şi grea, adică moartea. Apropierea morţii este anticipată de sentimentul de singurătate: „Stam singur lângă mort...”, vers care are corespondent în prima strofă: „Stam singur în cavou...”. La Bacovia iubirea şi moartea (Eros şi Thanatos) sunt strâns legate şi nu se anulează una pe cealaltă. De asemenea, cuvintele din întreaga poezie fac parte din câmpul semantic al morţii: sicriu, cavou, funerar, coroană, mort, punând şi mai bine în evidenţă ideea centrală.
   
    
5. Elementele fonetice şi de prozodie
                  Poezia simbolistă se caracterizează prin muzicalitate. Pe parcursul întregii poezii sonorităţile care sugerează moartea sunt obţinute prin aglomerarea consoanelor dure: b, p, m, n, s, ş, t, ţ. Un alt element care conferă muzicalitate textului este repetarea cuvântului plumb de şase ori pe parcursul întregii poezii.
                  Versurile au rimă îmbrăţişată, măsura este de 10 silabe, iar ritmul alternează de la iambic la amfibrah.