Lacustra- George Bacovia

Lacustră

de George Bacovia

„De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbeşte-un val –
Tresar prin somn, şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând,
Tot tresărind, tot aşteptând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

1. Apariţie
            Poezia Lacustră a fost publicată în revista Viaţa nouă în 1903 şi apoi inclusă în volumul de debut Plumb din 1916. Elementele specifice esteticii simboliste care se regăsesc în poezie sunt: sugestia, folosirea simbolurilor (lacustră, ploaia), muzicalitatea, accentul pus pe stările eului liric şi tehnica repetiţiilor.
2. Tema poeziei
            Tema poeziei o constituie dezagregarea, descompunerea fiinţei umane şi a universului înconjurător. În cazul eului liric se pune problema unei alienări spirituale datorate ploii şi descompunerii materiei.
3. Titlul poeziei
            Titlul poeziei se referă la simbolul lacustră care reprezintă o locuinţă nesigură, construită pe apă şi susţinută de piloni. În plan simbolic, sugerează de fapt starea de nesiguranţă în care se află eul liric, fiind prins în propria lume şi pierzând contactul cu exteriorul apăsător. Astfel lacustră devine un simbol nu numai pentru izolare şi singurătate, dar şi pentru alienare şi chiar moarte.
4. Compoziţia poeziei
            Poezia este alcătuită din patru strofe, dispuse în mod simetric. Prima şi ultima strofă conţin aceeaşi idee, subliniată prin repetarea versurilor „De-atâtea nopţi aud plouând, / [...] Sunt singur, şi mă duce-un gând / Spre locuinţele lacustre.” Cele trei versuri care se transformă în refrenul poeziei conţin două dintre motivele esenţiale ale liricii bacoviene, ploaia şi singurătatea. Singurătatea devine o condiţie pentru ieşirea din planul realităţii, pentru ca eul liric să poată percepe realitatea subiectivă, care este în mare măsură un produs al imaginaţiei („mă duce-un gând”, „mi se pare”). Întreaga poezie se organizează în jurul a două simboluri, ploaia care reprezintă monotonia, dezagregarea şi locuinţa lacustră, punte de trecere între terestru şi acvatic, fiind un simbol pentru iluzia salvării şi izolarea eului liric.
            Prima strofă descrie fenomenul de descompunere a materiei, sub acţiunea unei ploi permanente redată prin intermediul verbelor la gerunziu „plouând”, „plângând”. Degradarea se face simţită treptat, trecându-se de la o reacţie personală: „De-atâtea nopţi aud plângând”, la o reacţie cosmică valabilă pentru întreg universul: „Aud materia plângând”. Zgomotul produs de căderea ploii provoacă o stare de angoasă, de nevroză, dar şi de monotonie. Ploaia nu este un simplu element de decor, cum era natura la romantici de exemplu, ci este însuşi agentul descompunerii materiei şi a eului. Singurătatea eului liric este o stare care favorizează manifestarea subconştientului, a visului: „Sunt singur, şi mă duce-un gând / Spre locuinţele lacustre.”
            În strofa a doua sunt prezentate alte imagini vizuale care ţin de lumea acvaticului: „scânduri ude” (epitet), „val”, „podul de la mal”. Dacă în prima strofă era descrisă o stare de angoasă şi de nevroză provocată de ideea dezagregării materiale, în a doua strofă angoasa se transformă în frică, spaimă de apropierea iminentă a acestui proces: „În spate mă izbeşte-un val - / Tresar prin somn, şi mi se pare / Că n-am tras podul de la mal.” Frica este produsă atât de terestrul care este incert, cât şi de acvaticul care pare să acapareze totul. Ca şi în alte poezii bacoviene, somnul se află în strânsă legătură cu ideea de moarte, reprezentând o etapă pentru atingerea acesteia. ÎnLacustră somnul este descris în ipostaza sa de coşmar, experienţa eului liric petrecându-se în acest univers compensatoriu. Atracţia exercitată de acvatic se produce în timpul nopţii, în regim oniric, unde căderea obsesivă a ploii acţionează aproape hipnotic asupra „somnului” fiinţei şi a lumii.
            În strofa a treia starea de angoasă şi de singurătate se amplifică prin regresiunea într-un spaţiu atemporal, la începuturile mitice ale lumii: „Un gol istoric se întinde, / Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...” Teama de neant produce exasperare, dar şi resemnare în faţa dispariţiei lumii. Dezagregarea se extinde la nivelul întregului univers, „piloţii grei”, care ar trebui să fie simboluri pentru stabilitate, se prăbuşesc sub acţiunea distrugătoare a apei. Încordarea, nevroza anticipă apropierea sfârşitului lumii, pus în evidenţă  şi prin introducerea motivului potopului biblic.
            Ultima strofă o reia simetric pe prima, singura diferenţă fiind al doilea vers: „Tot tresărind, tot aşteptând”. La fel ca şi în prima strofă, acest al doilea vers face legătura între descompunerea exterioară şi interioritate deoarece subliniază starea de angoasă şi monotonie a eului lirc. Verbele la prezent din întreaga poezie sunt folosite pentru a sugera permanenţa stărilor sufleteşti ale eului liric care asistă la o acţiune în proces de desfăşurare: ”aud”, „sunt”, „dorm”, „tresar” etc. De asemenea, se îmbină armonios imaginile vizuale cu cele auditive: „aud plouând”, „mă duce-un gând / Spre locuinţele lacustre”, „scânduri ude” etc.